Imaginea se mută rapid la centrul terenului, unde tricourile galbene sunt numărate în picioare. Grozav îşi îndreaptă privirea spre cer. Caută o explicaţie, un refugiu. Aţi visat vreodată că aţi căzut, că vă prăbuşiţi brusc în timpul somnului? România s-a trezit dintr-o dată cu picioarele pe pământ. Reveria plecării la Rio, de pe primul loc al grupei, nu a ţinut mai mult decât un duş scoţian. Victoria tonică de la Istanbul a fost urmată de un eşec trist.
Să lăsăm pietrele jos câteva clipe. Să citim printre cifrele scrise pe tabelă. 1-4 e un scor mult prea dur pentru naţionala noastră. Ar fi o exagerare să spunem că România putea să învingă Olanda marţi seară, însă au fost momente când am simţit că „tricolorii" au forţa să câştige. Dacă balonul era trimis de Torje cu câţiva centimetri mai jos, dacă Grozav nu şuta direct în portar, dacă Tamaş nu-i dădea tonul arbitrului, provocând un penalty demn de un fundaş ce nu stăpâneşte abecedarul postului şi lovitura liberă din care olandezii au punctat a doua oară, existau şanse să nu mai povestim acum despre o înfrângere. De câte ori credeţi că ar mai înscrie Lens cu capul din 16 metri? Cum spuneţi, că e important de ştiut dacă în poartă e Tătăruşanu? Nu, să vorbim serios.
Există o diferenţă colosală între meciul cu Olanda de la Euro 2008 şi partida de pe Arena Naţională. În urmă cu patru ani, Robben ne-a invitat la atac şi noi l-am refuzat. Suporterii care au însoţit naţionala au fost umiliţi atunci de Piţurcă şi de haiducii săi. Echipa a fost insensibilă la freamătul tribunei, iar tactica a fost fricoasă. Ne-am pregătit să mizăm pe ofensivă doar din minutul 70 în faţa unei formaţii relaxate. Naţionala de azi a lui Piţurcă a avut atitudine şi curaj. A intrat pe teren pregătită să ia toate punctele, nu şi-a propus doar o remiză de siguranţă. În primele minute, Tamaş şi-a împins un adversar pentru a executa mai rapid o aruncare de la margine, presingul era agresiv, terenul se înclina spre poarta oaspeţilor. Nu avem încă resurse să învingem o echipă de top, dar măcar încercăm.
Mentalitatea s-a schimbat. Amintiţi-vă cum, la Istanbul, Bourceanu s-a ridicat repede de pe gazon după ce a fost lovit de un obiect aruncat din tribună. Nu s-a văicărit, nu s-a zvârcolit ca să treacă timpul. În schimb, am privit miraţi cum olandezii nu s-au jenat să joace şi teatru la Bucureşti, începând cu Sketelenburg. „Portocala mecanică" nu avea astfel de trucuri specifice lumii latine în portofoliu. E un indiciu că s-au temut de România, că au simţit acolo, în iarbă, că rezultatul e mincinos.
Când România pierde, selecţionerul e pus la zid. Dacă-l cheamă şi Piţurcă, sentinţele sunt mult mai drastice. Ce i se poate reproşa? Că nu a schimbat formula de echipă folosită în Turcia, iar în repriza secundă „tricolorilor" le-a lipsit prospeţimea. Că a insistat cu Tamaş pe postul de fundaş dreapta şi s-a fript. Că a folosit doi mijlocaşi defensivi, Bourceanu şi Pintilii, buni să taie cheful de joacă al adversarului, dar arhitecţi naivi. Că echipa a fost ridicolă la fazele fixe, iar aici e responsabilitatea antrenorului. Piţurcă nu e vinovat că România nu mai are un portar capabil să ne scutească de griji, că Raţ e întors ca o clătită, că nu mai avem marfă pentru export. Selecţia lui Piţurcă e discutabilă, dar îşi asumă responsabilitatea pentru alegerile sale. Arbitrajul a fost foarte slab. Cum poate fi echidistant un bărbat care poartă fustă?
Să lăsăm clasamentul, mai avem timp de calcule. Publicul s-a întors, „Naţionala" mai întârzie puţin. Să mai avem răbdare, sunt şanse să ajungem în Brazilia, chiar dacă o luăm pe ocolite.
