Ardelenii ajunşi la capitală sunt de trei feluri. Cei care aleg să se întoarcă acasă, în Transilvania, fără să reuşească să se adapteze, cei puţini care rămân acolo, dar nu se transformă ca şi comportament, profunzime şi bun simţ şi ceilalţi care odată ajunşi pe malurile Dâmboviţei devin mai circari decât tarabagiii din Obor, mai neserioşi decât manglitorii din Pantelimon şi mult mai lipsiţi de decenţă decât fetele de pe centura Piperei. Bucureştiul acţionează asupra unora dintre bieţii ardeleni ce se pripăşesc pe acolo mai ceva ca acidul asupra hârtiei de turnesol.
în funcţie de tăria de caracter, de personalitate şi de dorinţa de a răzbi în viaţă prin orice mijloace a molcomului ardelean, capitala schimbă faţa celui ajuns pe acolo prin te miri ce întâmplare. Astăzi voi aminti doar două astfel de personaje şi voi face referire cu precădere la unul de lângă noi, de aproape, de pe tărâmul Gherlei Clujului.
Cele două personaje pe care orice ardelean autentic şi-ar dori să creadă că aparţin altei zone geografice a ţării, numai Ardealului nu, sunt George Copos şi Silviu Prigoană. Primul a ajuns celebru pentru rapacitate, inconsecvenţă, zgârcenie şi mai ales lipsa de caracter în relaţia cu partenerii de afaceri sau propriii angajaţi.
Cel de-al doilea, care a generat, de altfel, “cugetarea” de faţă, este tipul scandalagiului şi circarului autentic care încearcă prin agresivitate lingvistică şi gestuală să se impună ca stil al unui personaj grotesc. Silviu Prigoană, cel ce a reuşit acum câţiva ani să se facă cunoscut ca soţ divorţat, căsătorit, redivorţat şi recăsătorit de vreo şapte ori al distinsei Adriana Bahmuţeanu, vedetă a show-bizz-ului autohton, a reuşit să şocheze din nou.
De această dată însă, nici măcar cei mai mari fani ai “bufonului de Rosal”, personaj burlesc al scenei publice româneşti, nu au mai râs probabil.
Nesimţirea individului a trâmbiţat în apărarea propriei odrasle o serie de acuzaţii de-a dreptul aiuritoare la adresa sistemului, a autorităţilor şi, în fine, pentru că trebuiau să aibă un nume, al Poliţiei Române.
Foarte departe de mine gândul să apăr această instituţie publică a statului român, dar gestul şi diatribele verbale exercitate în apărarea beizadelei de către distinsul personaj cu iz caragielesc sunt de-o stupizenie şi nesimţire cum rar mi-a fost dat să văd chiar şi pe tărâmul neaoş românesc.
Tupeul de milionar post-decembrist în care biblioteca este burduşită de pachete cu cărţi de joc, table intelectuale şi sticle cu wisiki a ieşit la iveală şi în cazul tăticului Prigoană, care a încercat să pună mitralierele gurii sale mult prea bogate pe reprezentanţii Poliţiei Române.
O poliţie care nu a trecut cu vederea că în atâtea alte sute sau poate mii de cazuri similare faptul că beizadeaua Honorius conducea maşinuţa primită cadou de la tăticul său, cu ceva viteză peste cea legală şi mai ales având permisul suspendat pe o scurtă perioadă de 3 luni.
în loc ca tăticul să-i tragă vreo două scatoalce pentru inconştienţa gestului, al nostru Prigoană, nici mai mult nici mai puţin, a început să lanseze acuzaţii de corupţie la adresa organelor de ordine (dacă luăm doar cazul Craiovei la ochi, ne putem gândi că nu ar fi grăit chiar rău dacă ar fi făcut-o însă în alt context) şi să acuze, culmea tupeului de milionar tip VIP, că “aceştia îşi fac reclamă gratuită pe spinarea sa”!
în continuarea delirului său, “sunt 4.000 de infractori pe şoselele patriei, dar pe ei nu-i vede Poliţia Română” şi “am să am eu grijă de poliţiştii ăştia, care se ocupă de familia mea”, ca un adevărat gangster american sau “naş sicilian”. Sfârşitul declaraţiei sale, însă, e menit să ne lase fără glas: “sunt oripilat de sistemul din Romania!”.
Mă gândesc ce şi-ar fi dorit oare milionarul de Gherla?! Ca poliţiştii să nu aibă tupeul să oprească un Lamborghini în trafic sau că, odată oprit şi verificat fiul său, să fie decorat pentru inteligenţa, decenţa şi brava conduită la volan?
Probabil nu ar fi meritat acest colţ de pagină să găzduiască un text în care să se facă vorbire de un astfel de personaj, dar povestea mi-a amintit prin atitudine de “prinţişorul Nicuşor” pe tărâmul de basm al Sibiului de dinaintea lui ’89. Sau poate de furtul şi plângerea muşamalizată de curând la Cluj, în care odrasla unui distins potentat local, a fost prinsă la furat într-un supermarket din Cluj!
