Turnurile Clujului, fãrã discernãmânt

Desi dupã 1993 populatia municipiului cunoaste, numeric, o curbã descendentã, suprafata intravilanului a continuat sã creascã: dupã 1999, cu 2.600 ha, dupã 2008, cu alte peste 400 ha (cu adãugarea viitoarelor cartiere Tineretului si Lomb).

 Fenomenul nu pare sã se oprescã, cu toate cã bugetul local nu promite cã în viitorul apropiat va putea suporta cheltuielile de infrastructură, aşa cum prevede legislaţia.

 

Poate că această creştere cu peste 50% faţă de intravilanul din 1989 ar trebui să ne îndemne la o meditaţie asupra costului gestiunii urbane într-un viitor nu prea îndepărtat, iar evitarea consumului exagerat de spaţiu este recomandată chiar de Uniunea Europeană. în continua extindere a cadrului construit şi amenajat, locuirea ocupă primul loc, urmată de suprafaţa ocupată de circulaţii şi spaţii verzi. Cu toate acestea, creşterea oraşului nu poate fi privită numai prin adiţionare de noi terenuri.

 

Ea pretinde o evaluare detaşată şi multicriterială a ceea ce avem la dispoziţie şi a ceea ce dorim în perspectivă. Oprindu-ne la prima etapă, o comparaţie cu practica internaţională ne-ar îndemna la analiza densităţilor, ca şi a indicatorilor spaţiali pe zone, vizavi de normele europene, inventarierea fondului construit uzat fizic şi moral, luarea în evidenţă a terenurilor degradate şi a incinteleor ineficient folosite din fosta zonă industrială, monitorizarea enclavelor agricole etc. Cu o astfel de situaţie în faţă, se poate trece la o regândire a oraşelor, nu doar în privinţa creşterii cantitative, dar şi calitative, asigurându-i noi atuuri în devenirea sa.

 

Aceasta este etapa a doua, a identităţii înnoite, ce este sarcina Planului Urbanistic General – generaţia III, să o definească în parametri şi etape. întorcându-ne la creştere, aceasta se poate realiza prin multiple modalităţi, corelate între ele: îndesire prin utilizarea unor terenuri prost gestionate, reconversia unui fond locativ uzat, dezvoltarea pe înălţime, valorificarea terenului neconstruit în actualul intravilan. în continuare, aş focaliza însă preocuparea pe clădirile înalte.

 

într-un studiu detaliat, publicat în revista Arhitext din primăvara lui 2008, m-am ocupat de avalanşa a şase propuneri de turnuri (cu 18 – 32 de etaje) apărute pe parcursul a mai puţin de un an! Acţiunea  demarase fără a avea la bază o serie de studii: de altimetrie (cum ar fi trebuit să impună Comisia de Urbanism şi Comisia Zonală a Monumentelor Istorice în cazul unui oraş istoric cu o identitate binedefinită), de relaţionare cu capacitatea infrastructurii (circulaţii, parcări, echipamente edilitare), de articulare cu ţesutul învecinat sau de impact asupra confortului climatic (vârtejuri, curenţi ascensionali, umbrire). Scopul investitorilor era profitul maxim, iar al arhitecţilor, afirmarea pe piaţa imobiliară. Singura preocupare la avizare: dacă nu se afectează culoarul de zbor al avioanelor!

 

Oare, într-un  oraş cu pretenţiile culturale ale Clujului putem pune oriunde orice?! Oare, dispunerea clădirilor înalte nu are alt criteriu decât specula imobiliară? Nu cumva aceste implanturi noi ar trebui să acuze poli de interes, să devină repere-simbol ale unor spaţii publice semnificative şi să nu agreseze din imediata vecinătate vechiul burg, patrimoniu de prim rang al oraşului?

 

 Pentru a se impune în memoria colectivă, clădirile înalte au apelat la tot felul de “şocuri”: înălţime, forme cu imagini inedite, performanţe tehnice, finisaje sofisticate, găselniţe ecologice etc. Deci municipiul nostru nu mai are prin ce şoca (excluzând gafele), dar poate intra în atenţie printr-o inteligentă şi rafinată armonizare între trecut şi ofertele noi ale civilizaţiei.