Oricum, de la un timp, apare din ce în ce mai clară imaginea a ce este, în viziunea prezidenţială, alb sau negru, adusă cu obedienţa anilor 50, pe scena publică a ţării, tocmai prin gurile (sparte) ale unor scriitori-jurnalişti-şi-toate-celelalte-câte-mai-pot-exista-sub-soare şi care, oricum am lua-o, erau la fel de “sub vremi” precum cei pe care încearcă să-i transforme, într-un delir cu spume la gură, în duşmani ai progresului democratic.
Curajul lor apărut subit, post-decembrist, potenţat de aeronava prezidenţială care îi duce, periodic, pe post de sfătuitori de taină ai primului domn de la Cotroceni, i-a transformat în esenţe tari ale democraţiei în stare să scoată la iveală în doar câteva secunde vinovatul în care se blochează harta democraţiei româneşti, de parcă tot poporul ar fi un prostănac mai “adevărat” decât preşedintele PSD.
Oricum, dacă e să mă mire careva dintre aceşti “intelectuali de aeronavă”, atunci, fără doar şi poate, este cazul d-lui Emil Hurezeanu, cel plin de citate şi cu o retorică de invidiat: atâta servilism adunat într-o singură persoană e greu de imaginat, chiar dacă are state vechi în meserie. Consilier al d-lui Adrian Năstase – pe vremea când era prim-ministru al guvernului PSD, editorialist de serviciu-geniu pe la diverse cotidiane, întrebător de serviciu la conferinţele de presă ale d-lui Băsescu, dar şi steward pe ruta aeriană Bucureşti – Constanţa, marele analist a demonstrat că România fără d-sa (dar şi fără ceilalţi confraţi) ar fi fost de mult dispărută de pe faţa pământului. O mirare, două mirări!
Deci, a doua mare mirare a fost “clipirea” de geniu a d-lui Mircea Miclea, apărută ieri în presă: “Şcoala a pierdut monopolul asupra învăţăturii”, denunţă, pe-atât de categoric, pe atât de tragic, marele profesor şi fost ministru. “Mintea generaţiei digitale, a acelei generaţii care s-a născut şi a crescut în interacţiunea permanentă, naturală cu mediile digitale, e mult diferită de a noastră şi ea cere reinventarea şcolii”, mai spune d-sa, referindu-se, probabil la cei care, învăţaţi de chiar profesorii aceia (printre care şi d-sa se numără!) care îşi “confecţionează” propriile cărţi copiind după autori străini, nu fac altceva decât să se “ajute” pe ici, pe colo, adică prin părţile esenţiale, “interacţionând” cu mediile digitale în sensul reproducerii “mot-a-mot” din vastele resurse ale Internetului.
Trebuie, după cum zice d-l Miclea (şi zice-adânc!) ca profesorii să-şi “adapteze învăţarea la mintea generaţiei digitale”, şi, în al doilea rând, “şcoala trebuie să-şi găsească propria nişă de piaţă”. Asta în cazul în care şcoala noastră ieftină de azi “mai vrea respect din partea digitalilor nativi”. Gata, deci, cei care au fost pionieri, cei care nefiind “digitali nativi” şi care au început copilăria prin a cânta “Mi-am pierdut o batistuţă/mă bate mămica/” sau “în pădurea verde/cântă cucul cântă/cucu! cucu!”, nu mai au nici o şansă.
Dar e păcat, fiindcă aceştia din urmă, şi pentru faptul că nu puteau da “search” pe Internet, ca apoi să poată opera digital “copy” şi apoi “paste”, din cauza Internetului care nu exista pe vremea aceea, au fost obligaţi să-şi scrie singuri cărţile. Iar de la ei, generaţiile, digitale sau nu, nu au avut de învăţat decât lucruri serioase şi de valoare. Unii dintre aceştia au rămas şi vor rămâne în mii de conştiinţe, ceea ce d-l Miclea nu o să fie niciodată, oricâte droguri, oricât alcool şi oricâte femei ar consuma într-un an şcolar. Adică un model.
Dacă pe d-l Hurezeanu pot să-l înţeleg, cunoscând mai multe amănunte ale devenirii d-sale, în faţa celor afirmate de d-l Miclea nu pot decât să mă mir însutit. Noroc că e genul de mirare care trece repede. Dar, oare, dacă acest profesor de geniu, indispensabil al Comisiei prezidenţiale pentru analiza şi elaborarea... etc. etc., precum şi alte comitete şi comiţii, ar fi învăţat la timp să cânte “ odiridi –odirididina – odiridi –dina u-ha!”, înainte de a se conecta la Internet, ar mai fi existat măcar o şansă ca şcoala noastră să devină performantă şi fără “copy&paste”?
