Umilinţa de a fi bun. Un poem rătăcit pe străzile New York –ului

Dacă mai este un motiv pentru care acest popor mai rezistă, acum când spectrul sărăciei devine din ce în ce mai ameninţător, acesta poate fi dat doar de visele noastre.

Ţelurile în care ne încăpăţânăm să credem. Cu orice preţ. Cred că visele noastre, ale unor oameni, sunt, în bună măsură, la fel. Diferenţa evidentă nu stă decât în stilul nostru de viaţă. Sigur, sărăcia din România nu seamănă cu cea din Occident. În România sărăcia însingurează şi, tocmai de aceea, are o mare capacitate de a ucide corpul şi/sau spiritul. Săraci sau nu, cred că "ştiinţa" de a depăşi momentele grele stă în dorinţa de a fi buni. Sau de a fi mai buni decât suntem sau ne imaginăm că putem fi. Să mă explic: Occidentul a învăţat să privească chiar şi ratarea unui vis fără să-l izoleze, în mod ruşinos şi în nici un alt un chip pe cel care nu şi-l poate îndeplini sau şi l-a pierdut, lăsându-i acestuia demnitatea neştirbită.

Îmi amintesc când am venit în Statele Unite. Cu un bagaj conţinând mai mult borcane cu gem de la mama decât haine, şi multe speranţe. Borcanele mi le-au confiscat la aeroport. Speranţele, visele au rămas, s-au transformat, au fost re-evaluate, s-au fructificat sau le-am dat pur şi simplu uitării, pierzându-şi din actualitate. Locuiam la început în Bronx, într-o cameră cu o gaură în peretele dormitorului, în care am băgat o bucată de cearşaf uzat să nu mă tragă curentul. Luam metroul în fiecare dimineaţă în căutarea oraşului, căci alt motiv nu aveam neapărat. Şi vedeam la fiecare drum de o oră, plus încă una la întors, aceeaşi reclamă, a unei universităţi. Era doar un mesaj deasupra geamurilor vagonului, scris diferit, artistic sau simplu, negru pe alb: "Cât de mult îţi doreşti să fii bun?". Având în vedere că mă găseam într-o ţară nouă, fără să-i stăpânesc limba, cu un CV în buzunar şi nici o idee încotro să o apuc, literele acelea mi s-au întipărit în minte şi mi-au păstrat "sensul", deşi pe cărări întortocheate, dar în direcţia bună, înainte. Cu toţii cred că ne dorim să fim buni, însă diferenţa stă în munca depusă şi, nu în ultimul rând, în umilinţă. Sunt unii dintre noi care îşi doresc să fie buni fără a depune nici un efort, crezând că excelenţa este o caracteristică nativă, efortul devenind inutil. Mai sunt aceia care, cu o aroganţă infatuată, consideră că vârful muntelui li se cuvine, tratând cu mare indulgenţă /indiferenţă momentele pe care ar fi trebuit să le sărbătorească.

Venită aici, am învăţat să mă comport contrar sfatului mamei de a nu vorbi cu străinii. Străini fiindu-mi toţi, am ajuns să nu discriminez, dând şansă fiecăruia de a-şi dezvălui potenţialul de a-mi fi prieten. Aşa l-am cunoscut pe Donald Green, omul despre care vă voi vorbi mai jos. Într-o zi toridă, mi-am luat o cafea şi m-am aşezat la marginea drumului, pe o bancă, lângă un bărbat trecut de prima tinereţe. Avea alura unui om al străzii, dar care tocmai a făcut un duş şi a îmbrăcat haine curate. Deşi nu era murdar, îmbrăcămintea sărăcăcioasă şi purtată mult prea des îi trăda destinul mai puţin norocos. Din vorbă în vorbă, mi-am dat seama că nu ne deosebim prea tare. Diferenţa, cum spuneam, consta numai în stilul de viaţă, visurile noastre fiind la fel. A scos la un moment dat, din buzunarul ascuns în dreptul inimii, o hârtie caldă şi şifonată, protejată într-o copertă mică de plastic. Era dovada momentului său de excelenţă la care eu încă visam. Un poem semnat de el, care a fost publicat în anul 2000 de New York Times.

Asta în contextul în care cunoscutul ziar nu publica poezii... Poemul era introdus de două rânduri sumare de identificare a autorului. Numele lui şi alte câteva vorbe. Mi-a arătat apoi două variante de cărti, dar nepublicate. Foi de hârtie "A4" scrise de mâna lui şi capsate la mijloc, fără coperţi, pline de corecturi şi adăugiri, pe care le vindea oamenilor. Prima variantă a volumului costa 5 dolari şi conţinea 10 poeme. A doua, de 10 dolari, avea 3 poezii în plus, iar cel care o cumpăra putea să-şi aleagă o temă pe care poetul o transforma pe loc în versuri. Mi-a spus că nu vrea să câştige bani mulţi, ci îşi doreşte ca lumea să îi citească şi să-i aprecieze poeziile. Pentru el, a fi bun se traduce în a fi citit. Ştiu că şansele să-şi descopere numele într-un ziar românesc sunt minime, la fel ca şi şansele ca eu să-l mai întâlnesc vreodată. L-am căutat weekend-ul trecut în toate locurile în care lumea mă îndrepta. Mi-am dat seama că este un personaj faimos printre new york-ezi.

Îl cunoşteau vânzătorii de ziare, jucătorii amatori de baschet de pe terenurile publice, anonimi ai străzii, trecătorii. "Ah, poetul! Îl ştiu. Stă în parcul cutare, la statuia cutare". De acolo am mers la colţul a două străzi, de unde am fost trimisă de un lucrător la metrou mai jos cu vreo trei kilometri, lângă un stand de ziare, unde cică îşi mai pierde vremea. În zadar. Voiam să-i spun că o să fie publicat. L-ar fi bucurat. El rămâne acel prieten la care am să mă gândesc cu drag, deşi nu am să-l mai văd probabil niciodată. Aşa că daţi-mi voie să îi îndeplinesc un vis, acela de a fi citit, şi să termin cu poemul pe care la scris în câteva minute şi l-a recitat cu solemnitatea asemănătoare celui care-şi rosteşte ultima dorinţă. Îi dădusem subiectul: "a fi bun". Sper să învăţăm cu toţii că e posibil ca momentele de excelenţă să ni se fi întâmplat deseori, însă am omis să le observăm sau, ca şi în cazul domnului Donald Green, s-au consumat fără ştiinţa noastră. Poate învăţăm de la un om al străzii că putem scrie "poezii" frumoase şi când viaţa noastră se desfăşoară altfel decât ne-am plănuit; şi, cu umilinţă, apreciem şi păstăam acele clipe când am fost, şi pentru o zi, centrul universului unui om, pe culmea cea mai înaltă, în paginile New York Times, în buzunarul interior din dreptul inimii noastre.

"A fi bun"
de Donald Green

"Cuminte şi tăcut te vezi în oglindă
aşa cum ştii cu-adevărat că eşti
cu familie, prieteni, bani ... şi restul
Ştii că nu mai ai vreme să te ascunzi
că trebuie să ţipi, să urli, să izbeşti.
Cu toate astea, le ţii ascunse-n tine
stând, privind, murind
fără să fi avut pe cineva să te ţină de mână,
să te sărute
sau să îţi scrie un poem."

Cristina CALANCEA

Cristina Calancea a studiat Jurnalistica la UBB Cluj şi a lucrat ca ziarist TV.
În prezent studiază Ştiinţele Politice la Universitatea Columbia, New York, USA.