Aceste fragmente au fost luate de Yirmiyahn Yovel (în volumul Jacob Golomb, ed., Nietzsche and Jewish Culture, Routledge, London and NewYork, 1997, p. 119-120) drept cheie pentru înţelegerea raportului lui Nietzsche cu iudaismul: Nietzsche a atacat antisemitismul contemporan lui şi i-a apărat pe evrei, dar, atunci când a meditat asupra istoriei Europei, a făcut o critică psihoculturală (“genealogică”) iudaismului.
O nouă înţelegere a filosofiei lui Nietzsche – care, se ştie, graţie înainte de orice iniţiative nefaste ale surorii lui, a fost supusă “nazificării” – s-a putut astfel prefigura.
8Posibilitatea noii
înţelegeri a fost explorată în modul cel mai calificat, în coordonarea lui
Jacob Golomb şi Robert S. Wistrich, odată cu excelentul volum Nietzsche,
Godfather of Fascism? On the Uses and Abuses of a Philosophy (
“Desigur, existau naţional-socialişti care au încercat să-l integreze pe Nietzsche în corsetul prea strâmt al ideologiei lor şi au exploatat noţiunea sa periculoasă de degenerare. Dar, fără rasismul şi antisemitismul biologic ce o caracteriza, perspectiva nazistă asupra lumii nu a avut coeziune, iar Nietzsche, aşa cum vă puteţi imagina, a fost un critic îndârjit al acestor aberaţii. De asemenea, aşa-numitul său imoralism, cu interogarea tuturor dogmelor şi a valorilor stabilite, a fost cu greu fundamentul pe care fascismul, nazismul sau alte regimuri totalitare şi-au consolidat sprijinul.
Pe de altă parte, asemenea regimuri, indiferent de cât de radicale erau intenţiile lor, au avut grijă să facă apel la moralitatea convenţională şi la sentimentele naţionaliste pentru a mări raza acţiunilor următoare, aşa cum, deseori, au pretins a fi interesaţi de valorile democratice pentru a putea să distrugă mai uşor. Concepţia sceptică a lui Nietzsche, cu iubirea sa pentru ambivalenţă, ambiguitate şi paradox, a fost departe de astfel de manipulări, pe care nu putea decât să le desconsidere şi să le dispreţuiască. Desigur, Nietzsche a fost un gânditor care deranja, ale cărui idei vor rămâne întotdeauna deschise unei varietăţi de interpretări.
Nu a fost un admirator al modernităţii sau al viziunii liberale asupra progresului şi nu a fost nici un «umanist» în sensul convenţional al acestui termen. Opera sa a fost lipsită de o ancoră socială concretă, iar soluţia sa pentru problema nihilismului a dus la un cul-de-sac. Dar să îl considerăm responsabil pe Nietzsche, chiar şi în mod indirect, pentru ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz, ar însemna, cu siguranţă, să întoarcem lucrurile pe dos.
Nici un alt gânditor al timpului său nu a privit atât de profund în patologiile culturii germane şi europene a sfârşitului de secol şi nu a pătruns atât de bine în tumoarea din inima antisemitismului din vestul creştin. Ar fi mai just să îl vedem pe Nietzsche ca fiind un profet tragic al vidului spiritual care a dat naştere abisurilor totalitare ale secolului XX. Astfel, el rămâne profund relevant pentru secolul nostru” (p. 14).
Robert S. Wistrich a investigat biografia lui Nietzsche, mai ales vederile acestuia asupra relaţiei istorice dintre iudaism şi creştinism şi asupra germanilor şi evreilor contemporani lui, precum şi filosofia nietzscheană, spre a dovedi “injustiţia ce s-a făcut operei lui Nietzsche şi intenţiilor sale” atunci când a fost socotită parte a naţional-socialismului.
Efectiv, eminentul profesor israelian a strâns toate probele pentru a tranşa problema, iar din punerea acestora în legătură a rezultat o nouă imagine, coerentă, asupra filosofiei lui Nietzsche, în trei caracterizări. S-au petrecut “uzuri şi abuzuri” cu filosofia lui Nietzsche, prilejuite de “ceva iluzoriu în opera lirică, difuză şi fragmentată a lui Nietzsche – experimentală în metodă, aforistică în stil şi anti-sistematică în natură” (p. 145).
Nietzsche s-a opus explicit şi constant antisemitismului, dar a găsit iudaismul drept sursă ultimă a acelui moralism ce caracterizează creştinismul, pe care l-a atacat mereu. “Deşi s-a opus cu putere antisemitismului creştin, Nietzsche a dat vina pe evrei pentru «denaturalizarea (Entnaturlichung) valorilor naturale» implementate de creştinism” (p. 154).
Nietzsche a confundat iudaismul cu iudaismul clerical, dar şi-a păstrat încrederea în destinul aparte al evreilor, rezultat din experienţa lor istorică unică. “Mai presus de toate, aversiunea sa faţă de germanii naţionalişti şi empatia sa crescândă pentru evreii contemporani, sau chiar identificarea cu aceştia, sugerează cât de puţin compatibili au fost Nietzsche şi filosofia sa cu nazismul.
El a fost, oricum, un «bun european» care a crezut în valoarea «raselor amestecate» şi a «culturilor amestecate»” (p. 164). Evident, Nietzsche trebuie citit din nou şi înţeles altfel.
