Un Aprilie însângerat sau cum a venit “Marele Licurici”, în 1944, în România

În primãvara lui 1990, aflându-mã la Palatul Iosif Constantin-Drãgan de la Milano, Via Larga nr. 11, în compania lui Mihai Pelin, pe atunci redactor la editura Nagard, acesta, dupã câteva zile în care am ajuns sã ne cunoaştem, mi-a arãtat câteva documente rezultate din studiile dânsului asupra diferitelor aspecte ale celui de al II-lea rãzboi mondial.

Intre ele, si unul, deosebit de interesant, în legãturã cu bombardamentele aviatiei americane si engleze asupra tãrii noastre, bombardamente demarate în ziua de 4 aprilie 1944 si continuate pânã la sfârsitul ostilitãtilor cu România. Ei, bine, ce-am citit acolo m-a înfiorat! Mai ales cã, în aprilie 1944, copil fiind, am ajuns martorul groazei care a cuprins satul meu, întreaga populatie iesitã în stradã cu mic, cu mare sã vadã “minunea” de pe cer: zeci de cruciulite argintii zburând la mare altitudine (6.000-7.000 m, am aflat din documentele lui Peli) pãreau ceva nefiresc.

 

Ca  apoi, dupã ce unda sonorã a motoarelor a ajuns la sol, producând un zgomot asurzitor, sfârtecând, parcã, aerul, care a început sã vibreze ca la un început de furtunã apãrutã din senin. Oamenii au crezut c-a venit sfârsitul lumii, îsi fãceau cruce, speriati de moarte. Dar “cruciulitele argintii” au dispãrut dupã culmea dealului, noi nestiind atunci cã erau, de fapt, avioane, americane si engleze, 107 la numãr, ce decolaserã din Italia cu scopul precis de a bombarda, pentru început, capitala si zona Ploiesti.

 

Era, de fapt, în logica rãzboiului, având în vedere cã în România stationau atunci trupe germane, iar rafinãriile din Valea Prahovei erau sursa principalã de alimentare cu combustibil pentru armata motorizatã si aviatia hitleristã. Dar ce a fost este greu de povestit...

 

Sute de morti si de rãniti civili, avioanele distrugând o parte din Gara de Nord si triajul Bucurestiului, iar pentru a nu putea fi atinse de artileria aerianã, nu coborau mai mult, asa încât bombele, fiecare de 225 kg (un avion  având în calã 10-12 astfel de piese de distrugere cumplitã) erau aruncate în nestire, dupã care avioanele fãceau calea întoarsã. Nu fãrã a da si ei obolul de sânge, pilotii nostri doborând 11 aparate - celebrele fortãrete de tip Liberator - si luând prizonieri 45 de aviatori, ofiteri si subofiteri.

 

Acesta a fost doar începutul, deoarece  bombardamentele au continuat pânã în preajma lui 23 august 1944, atacând aproape toate orasele strategice ale tãrii: Ploiesti, Brasov, Turnu Severin, Cugir. Iar ca sã vã dati sema cu ce fortã a venit Unchiul Sam asupra tãrisoarei de care unii piloti nici nu auziserã pânã atunci, redau un bilant pe aprilie 1944: au fost opt valuri de atac, în unele zile venind cu 200 sau 240 de avioane, iar la ultimul zbor din luna respectivã , cu o adevãratã armadã aviaticã, însumând 600 de avioane.

 

In total au luat parte la  aceste bombardamente, în aprilie, 1.877 de avioane de bombardament. Ce au lãsat în urma lor nu vã mai spun, sute de morti si rãniti din populatia civilã, înmormântati în grabã sã nu fie prinsi de un nou atac, într-un teren viran botezat atunci “Cimitirul 4 Aprilie 1944”... în lunile urmãtoare, bombardamentele s-au intensificat, capitala fiind pisatã aproape zi de zi, fãcând-o praf si tãndãri, cum se spune, mai ales dupã ce inamicii si-au modernizat tehnica de ochire, rãmânând la aceeasi înãltime ocrotitoare pentru ei.

 

A apãrut avionul Flying Fortes B-29, capabil sã ridice 30 de bombe, în loc de 10-12, celelalte tipuri, plus cã si-au “ diversificat” rolurile, englezii preluând aproape în exclusivitate bombardamentele de noapte si, cu “mult drag” s-au ocupat de capitalã, ceva similar cinismului  cu care au pârjolit Dresda, astfel cã în 6-7 mai, de pildã, au survolat capitala cu 500 de aparate, efectuând, în 72 de ore, 6 raiduri ucigãtoare.

 

 

Cu toate acestea, pilotii români au luptat cu vitejie împotriva unui inamic atât de puternic, au fost precum David cu Goliat si, spre surpriza neplãcutã a “licuricilor” aducãtori de moarte si distrugere, au dat jos numeroase aparate si au luat prizonieri, doar în aprilie, 270 de ofiteri si subofiteri. O vitejie care l-a determinat pe ofiterul Joseph I. Ark, luat si el prizonier, sã scrie acasã, în California: “...cele douã avioane care m-au lovit si m-au  doborât, au fost, fãrã îndoialã, conduse de doi dintre cei mai buni piloti pe care i-am cunoscut în toatã cariera mea de aviator”...

 

De altfel , din cãrtile postale trimise acasã, copiate de cenzura militarã si pãstrate în arhiva ministerului - îmi spunea M. Pelin - exprimã si modul cum au fost tratati prizonierii de cãtre autoritãti si, mai ales, de tãranii români, pe care i-au întâlnit dupã parasutare...

 

(Va urma)