Pierderea controlului câmpurilor de forţe din partid creşte periculos entropia PSD, pe principiul bulgărului de zăpadă. Fenomenul a început să fie tot mai vizibil de la începutul acestui an, când partidul a intrat într-o horă a aventurierilor din care nu a fost în stare să iasă la timp.
Deşi ferm convinşi că Traian Băsescu va reprimi sprijinul popular la referendum, ieşind mult întărit din confruntarea electorală, social-democraţii au mers mai departe, luând-o la vale împreună cu partenerii lor de pierzanie. Efectele evenimentelor din prima parte a anului se văd mai clar în sondaje abia acum, iar pentru unele partide catastrofa este mai aproape decât oricând.
Ultimele rezultate IMAS confirmă trendul ultimelor luni, iar perioade importante de discontinuitate nu par să se întrevadă foarte curând. Tandemul furios PRM-UDMR ar putea zbura împreună din Parlament şi vor fi puţini cei care le vor plânge de milă. De la genunchiul broaştei, parazitul conservator alunecă spre populisme jegoase, forţând negocieri pentru promovarea la pachet a unor acte normative cu care să se poată lăuda în campanie.
Liberalii par să fi revenit la palierul tradiţional, de puţin peste 10%, deţin încă statutul de principal partid de guvernare şi ţopăie de o săptămână pentru succesul binefăcătorului lor, Dinu Patriciu. în tot acest timp, democraţii îşi văd de gargară şi adună procent cu procent, în pofida lipsei totale de orientare doctrinară.
Marea suferinţă vine însă dinspre PSD. Privind în urmă la istoria măsurătorilor sociologice de după 1989, vedem că a mai existat o singură perioadă în care partidul a dus-o atât de rău, înaintea alegerilor din 1996. Spre deosebire de atunci, PSD este astăzi, cel puţin teoretic, în opoziţie, fiind de aşteptat ca poticnelile puterii să se contabilizeze în vistieria sa. Ambiguitatea poziţiilor publice ale partidului şi ale diferiţilor purtători de mesaj ameţeşte electoratul şi activiştii, care percep opozabilitatea partidului exclusiv în raport cu preşedintele şi cu PD. Orbiţi de ranchiună, pesediştii par să fi uitat că democraţii au plecat de la caşcaval de aproape o jumătate de an şi că poziţia lui Băsescu este deocamdată intangibilă.
Apropierea strategică de PNL, de pe urma căreia a obţinut mărirea pensiilor, avea drept scop readucerea populaţiei asistate în bazinul electoral PSD, concomitent cu erodarea lentă, dar sigură, a scorului liberalilor şi democraţilor. Socoteala de acasă a fost falimentară. Promovarea politicilor stângii, mai mult sau mai puţin populiste, nu este decât cel mult o condiţie necesară pentru îndeplinirea ţelului.
Totala lipsă de viziune strategică şi leadershipul catastrofal al lui Mircea Geoană minează orice sforţare de a trece peste pragul de 20% în preferinţele electoratului. Ultima gogoriţă, moţiunea “uite-o, nu e”, naşte chicoteli de satisfacţie în rândul adversarilor care se întreabă cum se poate să-ţi dai foc la casă cu atâta entuziasm.
în doar câteva luni, Geoană a pierdut totul. Coconul protector al clujenilor, în interiorul căruia a câştigat preşedinţia partidului, se destramă ireversibil. Ambiţiile de sforar ale guzganului-minune sunt tot mai greu de ţinut în frâu. Armistiţiul tacit cu gruparea din jurul lui Ion Iliescu este istorie. Titus Corlăţean şi Cristian Diaconescu simt momentul, aşteaptă liniştiţi după colţ şi îi pregătesc între timp lui Geoană costumul pentru îngropăciune. Adrian Năstase îşi râde în barbă şi rememorează cu nostalgie întemeiată perioada cazonă a stăpânirii sale.
Mircea Geoană a ajuns în fruntea PSD din cauza crizei de autoritate din partid după eşecurile electorale şi a dorinţei sale vanitoase de a arăta că este mai mult decât fanfaronul spilcuit din fruntea diplomaţiei. După aproape trei ani, criza din PSD s-a adâncit până la cote nevisate nici măcar de adversari, iar Geoană rămâne în arenă numai şi numai pentru a demonstra până la capăt că mândria şi prostia se plătesc scump.
