Un proiect de lege peticit, diletant şi anacronic (I)

Se ştie că o nouă lege a învăţământului are sens acum dacă este mai bună decât cea din 1995 (cu reformularea din 1999).

O astfel de lege ar trebui să repună în mişcare energiile şi capacitatea de inovaţie din România, să reaşeze România printre ţările ce atrag din nou la studii tineri din alte ţări, să ridice nivelul cultural al populaţiei ţării, să contribuie la redresarea morală. O lege a educaţiei ar trebui să stabilizeze sistemul măcar pe cincisprezece ani.

 

Proiectul legii educaţiei din 2010, pus în joc de actualul minister şi guvern, nu trece acest examen. Este un proiect peticit, diletant şi cu viziune anacronică. Proiectul legii educaţiei 2010 este mult sub nivelul nevoilor României actuale şi rămâne în urma abordărilor care se practică în Europa de astăzi.

Iată câteva argumente din multitudinea celor pe care le-am formulat pe marginea proiectului 2010 (Nu reiau aici numeroasele argumente – acoperind peste 80 de pagini – formulate de profesorii Nicolae Bocşan, Florin Streteanu, Cristina Dobrotă, Leon Ţâmbulea, Rudolf Gräf, Ladislau Gyémánt, Şerban Agachi, Janos Molnar, Radu Catană, Cornelia Majdik, Vasile Bogdan, Călin Baciu, Dumitru Matiş, Ioan Chirilă, Ovidiu Ghitta, Călin Felezeu, Dan Chiribucă, Michael Shafir, Noda Mozes, Sorin Marţian, Dănuţ Petrea, Liviu Maliţa, Paul Vasilescu, Cristian Chifu şi de toate cele douăzeci şi una de facultăţi ale Universităţii Babeş-Bolyai, în presa scrisă sau radiotelevizată, din ţară şi din străinătate.):

 

1. Proiectul este greoi, este o lege “patchwork” (peticită), făcută din bucăţi disparate. Textul este vizibil “croşetat” din diverse surse, iar din interiorul fiecăreia dintre surse sunt preluate şi aruncate de-a valma tot felul de prevederi. Pe de altă parte, reglementările efective sunt sufocate de o vorbărie care amestecă termeni juridici cu improvizaţii de psihologie, pedagogie, management.

 

2. Prea multe soluţii concrete sunt lăsate în seama hotărârilor de guvern şi a ordinelor ministrului (peste 150 de reglementări de guvern sau minister sunt necesare pentru a aplica legea!). Este o practică legislativă greşită în România – aceea de a evita reglementarea univocă, în favoarea transferării acesteia spre guvern sau minister. Această practică este în bună măsură cauza incoerenţelor şi subiectivismului din reglementările româneşti. Proiectul legii educaţiei 2010 îngroaşă această tendinţă funestă. Vezi articolul privind accesul la educaţie; articolul privind accesul la contul educaţiei permanente; articolul privind formele de învăţământ obligatoriu; articolul privind admiterea în liceu; articolul privind examenul de certificare a competenţelor profesionale; articolul privind examenul de bacalaureat; articolul privind învăţământul de arte, sport, militar şi multe altele; articolul privind evaluarea prin probe transcurriculare la sfârşitul clasei a VI-a; articolul privind concursurile pe posturi didactice; articolul privind metodologia evaluării personalului didactic; articolul privind metodologia studiilor doctorale şi multe altele. Nu se poate prelua totul în textul unei legi, dar legea trebuie să fie suficientă pentru dezlegarea cât mai multor probleme.

 

3. Se dau, cu pompă, drept noutăţi, soluţii deja implementate la un moment dat în România. De pildă, învăţământul pe “competenţe” a fost introdus, într-o concepţie democratică, în 1998; regula “finanţarea urmează elevul” a fost lansată în 1999, după ce a fost aplicată în cadrul “finanţării globale” a universităţilor (în treacăt fie spus, regula nu va putea funcţiona fără a fi complementată de regula “şcoala funcţionează optim”!); învăţământul “a doua şansă” a fost creat în 2000; admiterea în liceu se face pe baza rezultatelor la testarea naţională din 1999; absolvenţii de şcoli profesionale devin elevi de liceu din 2000; “curriculum la dispoziţia şcolii” a fost introdus prin Curriculumul Naţional 1998; “planul-cadru” s-a introdus în 1998; trecerea selectării personalului didactic în competenţa unităţii de învăţământ s-a aplicat începând cu 1998; “descentralizarea” a fost lansată (şi executată mult mai bine!) în 1999; distincţia “finanţarea de bază” – “finanţarea complementară” este din 1998 (dar acum “finanţarea complementară” este pusă complet pe umărul autorităţilor locale); competiţia pentru funcţia de rector a fost introdusă în legislaţia din ţară în anii şaptezeci şi reafirmată, cu detalii noi, ulterior. “Cancelarul studenţilor” a fost introdus la o universitate din ţară în 2004. Şi multe altele. în fapt, proiectul nu depăşeşte limbajul din 1996-2001, doar că nu îl înţelege şi îl deformează, într-o optică superficial “tehnicistă” şi efectiv retrogradă, din care persoanele au dispărut, fiind înghiţite de o birocraţie stufoasă.

 

4. Proiectul de lege 2010 stă pe premise false. Propagandiştii lui invocă aşa-zisul “Pact” pentru educaţie şi pretinsa “Diagnoză” a sistemului. Niciuna dintre acestea nu este veritabilă. Primul “pact” pentru educaţie s-a semnat în 2000, după încheierea negocierilor cu Uniunea Europeană pe capitolul “Educaţie şi formare profesională”, când guvernul Isărescu a notificat Comisia Europeană asupra continuării reformei cuprinzătoare a educaţiei, asistată atunci de Banca Mondială, OECD şi de alte instituţii internaţionale (România împrumutând atunci peste 500 de milioane de dolari). Traian Băsescu a obţinut un pact propagandistic, dar pactul său este o declaraţie de intenţii, bună pentru nepreveniţi. Niciun expert în educaţie nu s-a încadrat în grupul său; experţii în educaţie ai României fuseseră, între timp, împrăştiaţi în alte părţi ale lumii.

S-au încadrat, de fapt, persoane cu preocupări generale, indivizi certaţi cu etica profesiei, carierişti fără cultură. Din aceste motive, la propriu, nu se poate invoca vreun pact naţional sau vreo fundamentare a proiectului de lege pe altceva decât pe voinţa unor persoane fără realizări la activ, gata să malformeze lucrurile, de dragul efectelor propagandistice. Nicio ţară europeană nu a dat educaţia pe mâna unor experţi improvizaţi; orice ţară europeană a adus în faţă experţi veritabili şi diverse forţe responsabile din societate, într-un dialog deschis.

 

Continuare în numărul viitor