Diagnozele – observăm prea bine în jur, chiar şi în dezbateri care se socotesc “specializate” – sunt superficiale şi nu se cultivă. Se gândeşte şi se vorbeşte în multe locuri ca şi cum ar fi deja la îndemână în ce societate trăim. Or, nu există o astfel de evidenţă, încât diagnoza se cuvine să fie mai întâi elaborată, iar pornind de la diagnoză, va trebui să stabilim ceea ce au de făcut universităţile.
Avem, pentru a caracteriza societatea de astăzi, mai mulţi candidaţi: “knowledge economy”, “global warming”, “demographic explosion”, “ICT revolution”, “financial crisis”, “interdependent world” şi alţii. Sunt aceşti termeni suficienţi? Bat ei destul de profund? Mulţi autori aleg doi-trei dintre aceşti termeni, dau diagnoze şi trag concluzii cu privire la ceea ce sunt universităţile şi la ceea ce ar trebui să fie. Rămân la părerea că avem nevoie de o caracterizare mai sistematică (pentru a nu rămâne tributari opticilor parţiale) şi mai cuprinzătoare (suntem, de pildă, după “cotitura culturală” a lumii civilizate, cu o “criză a democraţiei” însăşi, societăţi tot mai puţin transparente, dominate de mass-media etc.).
Nu-mi propun să dau aici conceptul întreg. Utilizez, însă, delimitarea economiei, administraţiei, politicii, culturii (pe care am folosit-o şi în Filosofia unificării europene, 1995, şi Cotitura culturală, 2005) ca tot atâtea subsisteme care, împreună, permit specificarea societăţii în care trăim. Spus cât se poate de succint, este o societate în care economia de piaţă nu are alternativă şi în care cunoaşterea determină dinamica celor mai avansate ţări, în care este de administrat o creştere demografică neobişnuită pe mari porţiuni ale lumii şi o schimbare de climat epocală, în care politica este hotărâtoare, pe fondul unei crize de motivaţie, în care cultura condiţionează performanţele şi competitivitatea într-o lume globalizată.
Aceste reflecţii mi le-a stârnit participarea la recenta Conferinţă Mondială a învăţământului Superior (5-8 iulie 2009), organizată de UNESCO la Paris. Acest gen de conferinţe (în 1998 a avut loc prima) se concentrează asupra acelor probleme ale dezvoltării culturale ale umanităţii: acces, echitate, învăţare, calitate, inovaţie, internaţionalizare, care privesc toate statele. Precedată de conferinţe regionale, care au dat analize specializate (în ceea ce mă priveşte, am elaborat analiza pe tema Valorile pentru regiunea Europa-America de Nord-Israel, care a fost tipărită şi distribuită oficial), conferinţa de la Paris s-a bazat pe un raport intitulat Trends in Global Higher Education: Tracking an Academic Revolution, care a vrut să identifice indiciile unei “revoluţii” care a avut loc în învăţământul superior şi să anticipeze tendinţele.
Universităţile înregistrează astăzi o “revoluţie” comparabilă cu cea înfăptuită în Germania prin proiectul prezentat la Humboldt, care a dus la crearea “universităţii bazate pe cercetare ştiinţifică”. Universităţile au devenit “competitive enterprises”, dar acum competiţia dintre universităţi şi sistemele naţionale de învăţământ superior, pe fondul “exploziei în număr a programelor şi instituţiilor”, iar “costurile rămân o barieră enormă pentru acces”. Se studiază mai puţin disciplinele fundamentale, în favoarea pregătirii profesionale. Mobilităţile transfrontaliere au accentuat nevoia standardelor internaţionale de performanţă. Universităţile trebuie să-şi asume mai mult decât oricând răspunderea pentru propria finanţare. Profesura universitară şi-a pierdut autonomia, rolul- cheie revenind managerilor universitari. Nevoia de reglementare a proprietăţii intelectuale se acutizează.
Ce se poate anticipa în privinţa anilor ce vin? Raportul Trends in Global Higher Education: Tracking an Academic Revolution a captat câteva tendinţe. Chiar dacă asaltul tehnologiilor informaţiei se va menţine, universitatea tradiţională nu va dispărea. Va spori substanţial efectivul studenţilor, iar învăţământul la distanţă va constitui noul capitol amplu al universităţilor. “Demografia va continua să fie o forţă conducătoare pentru dezvoltare şi reformă în decadele ce vin”, sub multiple aspecte: va creşte efectivul de studenţi, studentele vor fi majoritatea în populaţia studenţească, această populaţie va fi mai pestriţă (pe vârste), grupurile societăţii se vor regăsi mai mult în rândul studenţilor, accesul va deveni tema dominantă a controverselor în multe ţări, profesia academică se internaţionalizează, criza de personal didactic sporeşte, universităţile vor fi constrânse să caute pe cont propriu soluţii de finanţare.
în continuare, avem în reflecţiile asupra universităţilor abundente determinări de fapte şi prea puţine anticipări. Dezechilibrul actual dintre capacitatea de a stabili fapte şi capacitatea de a privi în viitor nu caracterizează însă doar această reflecţie. Pe suprafeţe mari ale culturii de astăzi întâlnim acest dezechilibru: viitorul pare de nedesluşit şi este ocupat cu caracteristici sumare, mai curând negative. Futurismul utopic nu a fost înlocuit de cultura încrederii realiste în viitor, ci direct cu futurismul negativ. O epuizare a energiilor, care făceau posibilă altădată integrarea a ceea ce este în ceea ce poate fi, este deja clamată de mulţi intelectuali de vârf. Eu cred că înainte de orice este vorba aici de o problemă de metodologie: multe analize caracterizează prescurtat prezentul, iar din caracterizări prescurtate ale prezentului nu rezultă decât tablouri sumare ale viitorului.
