în acest caz, este vorba de uzurpare, căci, în materie de drepturi, într-un stat de drept, toţi cetăţenii, indiferent de afilierea lor politică, sunt egali; prin acea privare se instaurează pe faţă inegalitatea. Această uzurpare creează avantaje cuiva, privând de drepturi pe altcineva, ceea ce este prohibit într-un stat de drept.
Cazul clasic pentru noi, ca ulterior născuţi, rămâne Germania anilor ’ 30; după ce preşedintele Hindenburg l-a chemat la putere pe Hitler şi l-a numit cancelar, acesta şi grupurile din jurul lui au adoptat reglementări cu anvergură constituţională prin care i-au scos din parlament pe opozanţi, pentru ca, ulterior, prin reglementări succesive, să înlăture orice opoziţie şi să strângă într-o mână întreaga putere. “Uzurparea constituţională” este doar o formă a “uzurpării legislative” – acea formă în care Constituţia însăşi este amendată pentru a împiedica o parte a cetăţenilor să-şi exercite drepturile.
Din experienţele recente, literatura dreptului constituţional (vezi, de pildă, Douglas Greenberg, Stanley N. Katz, Melanie Beth Oliviero, Steven C. Whaetley, editors, Constitutionalism and Democracy. Transitions in the Contemporary World, Oxford University Press, 1993) a reţinut mai ales două. Prima e “uzurparea constituţionalismului” în Sri Lanka (1978), când partidul de la guvernare a recurs la amendamente constituţionale ca să o priveze de drepturi civile pe Sirimavo Banndaramaike, li- derul opoziţiei, apoi pentru a exclude din legislativ membrii marcanţi ai opoziţiei şi, în fine, pentru a da preşedintelui în exerciţiu dreptul de a convoca alegeri. A doua experienţă reţinu-tă ca “uzurpare constituţională” este cea a Indiei deceniului opt, când s-a şubrezit baza socială a drepturilor inalienabile, reducând proprietatea, de la rangul unui “drept fundamental” la postura de “drept legal”, cu toate implicaţiile ce decurg de aici pe planul libertăţilor şi drepturilor (op. cit., p. 165-168).
Ne este străină, ca cetăţeni ai României de astăzi, “uzurparea constituţională” şi, în general, “uzurparea legislativă”? Fireşte, ne-am bucura să putem spune un “da” hotărât, căci, oricum am privi lucrurile, prima înclinaţie a unui cetăţean normal înzestrat este să se bucure de ceea ce este. Din păcate, în acest moment, la noi, dacă cineva este responsabil, nu poate spune decât “nu” energic: România de astăzi prezintă cazuri de “uzurpare constituţională” şi chiar de “uzurpare legislativă”.
Exemplele sunt multiple. Mă limitez să le prezint, aici şi acum, doar în formă interogativă. Nu este, oare, “uzurpare constituţională” efortul de a folosi un referendum (care încalcă regulile genului) pentru a schimba un parlament ce rămâne, în orice clipă, prin opiniile potenţiale, necontrolabil, poate chiar un pericol pentru “securizarea” deţinătorilor de funcţii? Nu este astfel de uzurpare efortul vizibil, prin proiectul de Constituţie, de a reduce importanţa parlamentului (care va putea fi dizolvat mai uşor decât oricând înainte!) în favoarea deciziilor (cine le controlează?) adoptate de preşedinţie? Nu este “uzurpare legislativă” prevederea din proiectul Legii Educaţiei Naţionale 2010, conform căreia autorităţi centrale (guvern, minister) pot înfiinţa direct, cu eventuale “consultări” formale, specializări universitare?
Nu este “uzurpare legislativă” altă prevedere a aceleiaşi legi, de scoatere forţată şi de încetare de drepturi pentru profesorii universitari de vârf, în condiţiile în care România trăieşte cea mai gravă criză a valorilor umane din istoria ei modernă? Nu este “uzurpare legislativă” efortul actual din Camera Deputaţilor de a anonimiza răspunderea pe legile ce se adoptă, cu şiretlicul “asumării tacite” de legi? Nu sunt astfel de uzurpare eforturile de a submina, cu mijloace instituţionale şi neinstituţionale, orice opoziţie?
