2014 a debutat cu o previziune meteo greşită (va ninge după anul nou), cu devalorizarea îngrijorătoare a leului şi cu câteva furtuni politico-juridice la nivel înalt. Întrevăd (cum am mai spus) un an politic prost, prin seisme fără urmări benefice, prin neimplicare şi absenteism, un an economic modest (creştere sensibilă) şi un an mediatic provocator. Iată că nici nu s-a încheiat prima lună şi a apărut zvonul, bine susţinut, al vânzării PRO TV, cea mai urmărită televiziune din România. Însă nici informaţiile şi nici interpretările cu privire la această tranzacţie importantă nu sunt, deocamdată, suficient de clare pentru a trage nişte concluzii. Ceea ce ştim sigur e că PRO TV absoarbe cei mai mulţi bani din publicitate şi că banii vor fi, şi în 2014, principala problemă a mass-media autohtone. Desigur că problemele jurnalismului sunt mai multe, dar acum le voi aborda din perspectiva finanţării (îndeosebi a crowdfunding-ului şi a jurnalismului antreprenorial) şi din cea a subfinanţării presei online.
Americanii, de departe, cei mai avansaţi în domeniul cercetării şi explorării posibilităţilor media, au decretat 2013 ca anul crowdfunding-ului în mass-media, adică al finanţării instituţiile de presă de către public, printr-un sistem de colectare al banilor ce utilizează reţelele sociale. La momentul bilanţului, rezultatele nu sunt spectaculoase, dar nici în urma aşteptărilor, căci prin crowdfunding (multifinanţare) e de aşteptat să se finanţeze întreprinderi media mai mici, de interes local sau regional, proiecte sau iniţiative mediatice independente, să se exploreze idei sau preocupări stringente ce, din diferite motive, nu intră în sfera de acţiune a mass-media mainstream. Nu există motive ca fenomenul să înceteze, cu atât mai mult cu cât crowdfunding-ul ca sursă alternativă de finanţare, în general, se află în proces de legiferare, atât în SUA, cât şi în UE. Iar francezii au decretat 2014 dept anul corwdfunding-ului. Şi România a făcut primii paşi în această direcţie, existând platforme care asigură vizibilitatea şi funcţionarea colectării de bani şi fiind de semnalat proiecte funcţionale, inclusiv în mass-media, amintind aici „Casa jurnalistului" din Bucureşti şi „Intelectualii Estului Sălbatic" la Cluj. Pasul următor, ce ar da suflu, încredere şi funcţionalitate, ar fi apariţia unei legi a crowdfundig-ului în România. De fapt, iniţiativa, pornită chiar din Cluj, există, doar că are nevoie de susţinere lobbystică şi parlamentară. Ar putea fi o revelaţie, atât pentru mediul de afaceri, în special cel local, cât şi un balon de oxigen pentru mass-media cea mult încercată.
Jurnalismul antreprenorial, un concept născut, de asemenea, în laboratoarele americane, nu este foarte departe, fiind vorba despre o finanţare alternativă, în condiţii de criză, ce plasează jurnalistul în dubla postură de profesionist şi investitor/antreprenor. Trebuie spus că în SUA, deocamdată, antreprenoriatul în jurnalism s-a „obscurizat", iar în Europa nu s-a cristalizat din punct de vedere conceptual, germanii considerâdu-l, de pildă, o contradicţie în termeni. Cu toate acestea, el se predă în şcoli, este privit cu interes şi capătă întruchipări reale, mai ales în mediul online, unde investiţia este mică şi se poate proiecta/demara o mică afacere la nivel individual. Asemenea germeni antreprenoriali se poate spune că există şi în România şi s-ar putea transforma, în anumite condiţii, în tendinţă.
Una dintre condiţii este credibilitatea/credibilizarea mediului online care este, în opinia mea, una dintre cauzele subfinanţării acestui mediu jurnalistic. Discuţia nu e simplă, dar capătă sens, reprezentativitate şi claritate în jurul viralului. Se ştie, viralul produce trafic şi nimeni, inclusiv instituţiile mass-media, nu-şi permit să-l ignore. Avem aici toate premisele şi ingredientele unei încurcături fără ieşire, deocamdată. Iat-o: viralul a fost, întâi de toate, un vehicul comercial (de marketing); a devenit şi un instrument de „loisir" (bună dispoziţie, relaxare); viralul produce trafic, generând un fel de „noduri" de audienţă, în fine, viralul, în toată splendoarea lui, îşi permite, iar uneori îşi propune, să amestece realul cu ficţionalul, fără a se simţi dator cu explicaţii sau responsabil pentru veridicitatea sa. Pe de altă parte, limita dintre presa online, bloguri şi reţele sociale este imposibil de găsit, căci unele se potenţează şi se promovează pe altele. Şi jurnaliştii şi facebook-iştii vor trafic, unii vor să informeze, alţii vor să se simtă bine, unii poartă răspundere pentru informaţiile difuzate, pe ceilalţi nu-i interesează. Pentru unii este o meserie de unde îşi ia banii, pentru alţii este o „jucărie" ocazională. Unii au o misiune de indeplinit, alţii o vreme de „omorât". Ce te faci însă când ei sunt, câteodată, aceiaşi şi când la mijloc se află simbolic viralul, amestec de realitate şi ficţiune? Ce face jurnalistul să nu piardă bătălia publicului din reţea? Un american a numit acest amestec tentant „valea ambiguităţii". O fi un sentiment frumos, dar pentru mass-media online nu sună bine. Ambiguitatea poate fi, uneori, fermecătoare, dar eficientă, de foarte puţine ori. Este o posibilă explicaţie pentru care banii din publicitate nu se lipesc de online cum ar fi de aşteptat.
Viorel Nistor
