Cei de la "Nature" depistaseră, cu sau fără ajutor interesat din România - nu contează - un plagiat ordinar al premierului, într-o teză de doctorat condusă de mentorul său Adrian Năstase, pe baza căreia şi-a construit toată cariera profesională, de avocat şi apoi de om politic. Tot fundamentul educaţional şi moral al omului era găunos şi asta se vedea de la o poştă, printr-un simplu gest de comparaţie vizuală a două texte.
A urmat o perioadă în care marile personalităţi publice şi academice au avut ocazia să îşi dezvăluie reala dimensiune morală. În faţa evidenţei, unii au ales să se facă mici, să evite să se pronunţe, deşi fuseseră chemaţi. De pildă, rectorul UBB, profesorul Ioan Aurel Pop, a preferat să nu participe la celebra şedinţă Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU) în care, cu ministrul Liviu Pop fluturându-le decizia de desfiinţare şi spărgându-le uşa, membrii Consiliului au constatat simplu un plagiat infect.
Dl. rector a ales să îl apere pe premier cu mai puţină expunere decât alte loaze mai strâns conectate politic, spunând ba că CNATDCU nu ar fi chemat să se pronunţe, ba că nici universităţile, ba că în comisie nu sunt jurişti, ba că ar fi bine să nu ne grăbim. Mai mult, în decurs de o săptămână, dl. rector Pop s-a răzgândit complet în legătură cu entitatea îndrituită să decidă asupra plagiatului, oscilând între CNATDCU şi comisiile universităţilor emitente. De asemenea, a evitat să semneze o scrisoare deschisă prin care câteva zeci de cadre universitare, foarte mulţi clujeni, cereau sancţionarea plagiatului premierului şi denunţau "amestectul masiv şi brutal" al politicului în mediul academic cu ocazia scandalului cu pricina.
După trei ani, am ajuns în halul în care premierul plagiator pleacă să se opereze la Înalta Poartă şi îl lasă pe scaunul călduţ pe vicepremierul plagiator, Gabriel Oprea. Cunoscut în mediile mai puţin academice cu pseudonimul Gabi-"Minte Mică", generalului i se rupe de acuzaţii, comandă iute un verdict de non-plagiat la Consiliul Naţional de Etică şi reprezintă România, cu modestie, la Consiliul JAI.
Acuzaţiile de plagiat curg mai departe, o liotă de protejaţi ai lui şi-au asigurat prestigiul academic prin plagiate girate tocmai de el, inclusiv avocata d-lui. Ponta, Loredana Radu, primarul de la sectorul 2, Neculai Onţanu, sau prim-adjunctul procurorului general al ţării, Bogdan Licu. Bizar, tezele multora dintre ei sunt păstrate precum sfintele moaşte, în unic exemplar, prin vreun cotlon al Bibliotecii Naţionale, iar curiozitatea sau acribia unor cercetători în respectivele domenii, interesaţi să le consulte, le pune răbdarea la încercare.
La Academia Națională de Informații produce doctori și învățați pe bandă rulantă, dar din produsele lor academice nu scapă multe fraze, că, vezi, Doamne, nu ar fi informații de interes public, ba chiar ar cuprinde secrete. De la ce școală de gândire academică s-o fi revendicând Academia, câtă vreme unul din rolurile publice ale universităților este tocmai acela de a crea cunoaștere și inovație spre binele public? Să nu mai amintim de o universitate precum cea de la Reșița, unde licențele/masteratele/doctoratele se tranzacționau la schimb cu favoruri sexuale, într-un cuplărai generalizat care aduna laolaltă profesori, polițiști, magistrați, ochi albaștri, ecusoane, purtători de girofare etc.
În altă parte, puşcăriaşi celebri scapă de ani de temniţă pretinzând, pentru cine are timp să-i creadă, că elaborează lucrări ştiinţifice în detenţie. Spre uluiala generală, judecătorii se fac că-i cred, universităţilor de cartier care le girează producţiile puţin le pasă de calitatea pseudo-actului ştiinţific, iar cărţile publicate se găsesc, în cel mai bun caz, tot în unic exemplar, pitite bine de ochii curioşilor (uneori chiar complet inaccesibile). Situația consacră un apogeu absurd al infracțiunii: un pungaș dovedit scapă de pedeapsa meritată, judecată ca atare de sistemul juridic, printr-o altă pungășie.
De la un guvern condus nu de unul, ci chiar de doi infecţi plagiatori, nu te poţi aştepta să cultive peformanţa şi excelenţa academică, ba pe de-a-ndoaselea. În urmă cu două săptămâni, Guvernul a aprobat o ordonanţă de urgenţă prin care recunoaşte diplomele absolvenţilor de studii universitare neautorizate, estimând drept efect apariţia în piaţă a circa 70.000 de posesori de astfel de acte. În acest timp, dl. Iohannis ne-a readus aminte că studenţii români care studiază în străinătate au sistematic probleme cu recunoaşterea actelor de studii şi sunt nu o dată puşi în situaţia în care trebuie să susţină examene suplimentare pentru finalizarea studiilor în România.
E simplu. Mai nou, 15% la salariu pentru posesorii unui titlu de doctor. Plus un prestigiu la modă în casta ruptă de realitate a oamenilor politici, o floare la butonieră pentru care plătesc, probabil, sub 5% din șpaga pe care o încasează pe perioada derulării studiilor asidue. Altfel, pentru noi, toți ceilalți, un furt jignitor, o poluare, o putoare difuză pe care o simțim fără încetare, fără ca majoritatea să-și dea seama de unde vine.
Nu este un subiect care să-i atingă direct pe cei mai mulți dintre noi. La fel cum nu e nici corupția. Dar o parte din impostura generalizată pe care o simte și vlădica, și opinca provine exact de aici. Modelele comunității au fost pervertite la scară industrială într-o morișcă unsă cu bani și influență în așa măsură încât, dacă dorește cu adevărat să modernizeze educația, dl. Iohannis ar trebui să pună molima plagiatului pe aceeași treaptă de nocivitate cu lipsa apei curente în școlile patriei. Iertat să-mi fie purismul, dar cu șperțari infecți precum dl. Ponta sau dl. Oprea nu poți face pact, nu poți să te încrezi în cuvântul unor șuți intelectuali de joasă speță nici chiar până treci puntea.
Mi-e teamă că fiecare moment în care astfel de personaje sunt girate de patronajul tăcut al președintelui pune încă o piatră la temelia monumentului imposturii publice care a ajuns întreaga galerie de doctori politicieni care ne defilează zi de zi prin față de la înaltele tribune. Am ajuns până acolo unde însăși tema siguranței naționale stă în grija unui plagiator ordinar, care nici măcar nu are bunul simț să se ascundă, ci girează, la rândul său, noi teze de doctorat furate. Iar instanța de judecată în cazuri de plagiat printre mai-marii zilei este un Consiliu Național de Etică, situat prin definiție într-o ordine supra-constituțională, ținând seama de faptul că se ocupă discreționar de situații care privesc demnitarii, nu orice doctor de rând, sfidând în nenumărate cazuri (inclusiv în cazurile Ponta și Oprea) deciziile forurilor universitare de resort.
Revenind la dl. rector Ioan Aurel Pop și la instituția de prestigiu pe care o conduce, tăcerea cu care acompaniază toate marile universități din țară valul diluvial de plagiate descoperite recent pune pe gânduri. O luare de poziție oficială și în forță, de la cel mai înalt nivel, asumată direct de corpul de elită al mediului academic clujean, era indiscutabil necesară, nu doar prin voci disparate ale câtorva profesori neresemnați, ci printr-un act ferm de condamnare a unei molime mult mai răspândite decât ne este dat să vedem public.
Sau o fi mult prea riscant? Când obiceiul infam al plagiatului seamănă cu o regulă instituită la vârful aripii universitare a comunității naționale de informații, lucrurile pot să fi scăpat de sub control. Om fi atins punctul critic în care diagnosticarea și terapia lui să fie chiar un risc de securitate națională mai mare decât proliferarea controlată prin noile mecanisme pervertite de promovare academică?
Cum rămâne oare cu "rușinea națională", d-le. președinte, d-le. rector?
