Nu ştiu dacă în noianul de sărbători care se ivesc, parcă, din „puţul gândirii” unora care nu au alte treburi decât să mai adauge „şpriţurilor europene”, la care acum suntem parte cu drepturi depline, alte şi alte motive de a bifa noi momente fără de care lumea poate trăi fără regrete... majore, sau chiar sunt pătrunşi de febra sărbătoririi a orice şi oricum, dar a sărbători acum, în România „Ziua libertăţii presei”, mi se pare, din orice punct de vedere am privi-o, o chestie de prost-gust.
Inainte de a închina un pahar în cinstea acestei – hai să-i spunem totuşi „sărbători”- orice am fi, producători sau consumatori de media, ar trebui să constatăm, chiar dacă ne este greu (din motive pe care mă ruşinez să le pomenesc aici!), că nu prea avem motive de bucurie!
Mai întâi, după 1989 nu cred că vreun jurnalist nu a avut libertatea de a scrie tot ceea ce doreşte, iar dacă acel lucru nu se putea face din raţiuni de orientare a publicaţiei sau de păstrare a liniei stabilite de patronat, atunci ziaristul înarmat de la natură cu imense cantităţi de libertate şi deontologie (deşi pe atunci nu se „autoinventase” încă acea categorie de ziarişti care nefiind nici talentaţi, nici foarte buni vorbitori ai propriei limbi materne, nici extrem de inteligenţi au transformat deontologia în scop în sine!), a putut, fără nici o oprelişte, să aleagă singur, conform propriilor criterii -jurnalistice sau de altă natură -, ziarul la care să lucreze. Aşa cum poate s-o facă şi azi.
Ori dacă se sărbătoreşte această libertate, aceea de a putea alege locul de muncă, ea nu e cu nimic diferită de cea a oricărui om de pe această planetă , care alege în conformitate cu propriile-i comandamente locul în care să presteze o muncă de pe urma căreia să trăiască. Dar dacă înţelegem prin libertatea jurnalistului posibilitatea ca el să stabilească regulile după care să meargă ziarul, instituţia media, deci întreprinderea la care este un simplu angajat, atunci poate că lucrurile nu mai sunt în regulă!
Cu siguranţă că deţinătorii de media sunt şi ei tot atât de liberi să renunţe la serviciile acestei noi specii de ziarişti. Şi tot atât de slobozi să consulte beneficiarul final, adică să se bazeze mai ales pe semnalele care vin din piaţă, de la cititori, atunci când analizează succesul sau insuccesul propriei afaceri. Dar poate că e de sărbătorit libertatea jurnalistului de a se autoperfecţiona, de a citi cel puţin două-trei cărţi pe săptămână, de a învăţa să nu mai folosească virgula tocmai între subiect şi predicat sau de a dobândi (citind!) „calitatea” de a folosi peste 100 de cuvinte.
Sau libertatea de a nu întrebuinţa (chiar şi pe blogul personal) expresii triviale şi, mai mult, libertatea de a înţelege că polemica nu înseamnă în nici un caz atacul la persoana celui cu care nu eşti de acord. Ca să nu mai vorbim despre acea libertate, cu care mulţi „ziarişti” se laudă ca şi cum ar fi primit premiul Pulitzer: aceea de a te împăuna pentru că ai reuşit „să dai jos” un ministru, un director sau un şef oarecare. Poate că ar trebui studiată acum, când criza economică (dar mai ales cea morală!) în care se zbate România îşi face simţită prezenţa din ce în ce mai acut, posibilitatea de a sărbători libertatea de a nu te mai considera „buricul pământului”, libertatea de a fi mai decent când te paşte gândul să crezi că ceea ce scrii tu (în ziarul la care lucrezi sau pe blogul personal,unde te-ai obişnuit să-i înjuri pe ceilalţi colegi).
Este cel mai important lucru din Lume, Lume care- în absenţa rândurilor tale- s-ar prăbuşi nesmintit. E de sărbătorit mai ales libertatea de a lăsa orgoliile la o parte şi de a învăţa arta de a gândi retrospectiv mai ales propria evoluţie, propriile realizări (dacă sunt!), privind în oglindă cu un ochi critic. Nu ştiu câţi jurnalişti au curajul acesta, dar poate că paharul de şampanie băut în cinstea libertăţii presei va avea darul de a-i potenţa, chiar şi sub această formă, adesea practicată, din păcate, de mulţi din slujitorii condeiului.
Sunt sigur că şi cititorii noştri (singurii în măsură şi care au dreptul moral să ne judece pe noi, ziariştii, deşi au apărut în breaslă destui „judecători” de conjunctură!) s-ar putea bucura de libertatea de a constata că, pe de o parte, meseria de jurnalist nu e cu nimic mai onorantă ca aceea de funcţionar, şofer sau oricare doriţi dvs., dar şi de aceea de a constata- ca beneficiar al actului de presă- că a fi jurnalist înseamnă îndeosebi să-ţi faci cât mai bine meseria şi nu să devii cunoscut fiindcă vorbeşti despre jurnalism şi jurnalişti.
Şi, nu în ultimul rând, poate că libertatea aceasta a presei şi, implicit, a jurnaliştilor înseamnă şi a constata că în afară de cei mai mulţi ziarişti care sunt, după cum bine se ştie, geniali, mai există şi câţiva, foarte puţini, doar talentaţi!
