STORY. Omul care aduce pacea. Clujul e capitală mondială şi datorită lui

STORY. Omul care aduce pacea. Clujul e capitală mondială şi datorită lui
Un norvegian cosmopolit face naveta de la Cluj spre zone de conflict din întreaga lume. El este omul responsabil cu pacea, acolo unde este război, dar şi acolo unde nu este.

Clujul este o capitală mondială a păcii, iar româna este o limbă de circulaţie internaţională. Oricât de exagerate, de trase de păr ar putea părea la prima vedere, ambele afirmaţii sunt adevărate. O spune cu convingere şi o întăreşte cu dovezi un tânăr cosmopolit, preocupat până la sacrificiul de sine de pacea mondială. Pentru frumuseţile de la Miss Universe, „world peace" este formula magică cu care smulg aplauze publicului. Pentru el este o preocupare de zi cu zi; un mod de viaţă.

Kai Brand-Jacobsen are 37 de ani şi, atunci când nu driblează bombele în Siria şi Irak, locuieşte la Cluj. Este norvegian, dar s-a născut în Canada şi a făcut şcoală în Statele Unite, Austria, Canada şi Suedia, urmându-şi tatăl, un profesor renumit. Are triplă cetăţenie, norvegiană, canadiană şi britanică, dar spune că are o inimă de român. A ales să locuiască la Cluj după ce a cunoscut-o pe Denisa, acum 18 ani, când încă era un „teenager". Aici i s-au născut cei doi băieţei gemeni, Carl Gustav şi Aaron Emanoil, care vor împlini doi ani la început de 2016.

"Poate româneşte?"

L-am întâlnit într-un hypermarket din Cluj; aveam în coş un unt, o ciocolată şi un suc. „Dacă doriţi, este o casă specială pentru coşuri puţin mai încolo", mi-a spus în limba română, cu un accent inconfundabil american. M-am întors să văd a cui este vocea. O faţă prietenoasă, cu trăsături nordice, luminată de un zâmbet deschis, care contrasta cu cearcănele vinete de sub ochi. Aveam să aflu că nu mai dormise de aproape 48 de ore; era în Irak atunci când a aflat că Aaron a fost internat în spital şi a pornit imediat spre casă. În grabă, până ne-am achitat produsele, am apucat să vorbim despre război şi despre pace, despre Orientul Mijlociu şi „lumea civilizată" (ghilimele se vor justifica, din vorbele lui, ceva mai departe în acest articol). Cinci minute cu el au fost mai interesante decât un documentar de o oră de pe Discovery World, aşa că am decis să dezvoltăm subiectele. Aveam să ne întâlnim după câteva zile, tot într-o oarecare viteză, pentru că băieţelul se făcuse bine şi Kai urma să se întoarcă în Irak.

Norvegianul mi-a povestit atunci despre viaţa sa, despre felul în care percepe el pacea şi războiul, despre părţile bune ale românilor şi cele proaste ale României. Mi-a explicat că oriunde merge, duce cu el vin roşu românesc şi o sticlă de ţuică: reţeta asta întotdeauna sparge bariere. M-a făcut să mă simt mândru când mi-a spus că limba română i-a fost de mare ajutor, în Sri Lanka, Palestina sau Irak. Ultima povestioară este recentă: „Eram la frontiera turco-irakiană. Spaţiul aerian era închis, tocmai fusese doborât avionul rusesc pe teritoriul Turciei. Am mers opt ore cu maşina prin munţi, de la aeroportul turcesc Diyarbakir până la frontieră. Pe partea irakiană era un grănicer cu care am încercat să discut în engleză şi nu am reuşit. Am încercat apoi în spaniolă, franceză, norvegiană. În final, mai mult în glumă, l-am întrebat „Poate româneşte?". „Da", mi-a răspus surprins. Am aflat că avusese o iubită în Republica Moldova şi învăţase acolo româneşte. Am stat de vorbă şi m-am împrietenit cu acel grănicer", a rememorat Kai. Motivul fetei care îşi învaţă iubitul limba română e mai degrabă o excepţie. Realitatea este că mii de persoane din Orientul Mijlociu, din Africa de Nord şi din Europa au studiat în România, iar când au plecat de aici au dus cu ei, dacă nu o soţie :), măcar cunoştinţe despre limba lui Eminescu. Aşa s-a întâmplat şi cu un lider Hamas, din Palestina, care făcuse şcoala la Cluj, în anii '70, cu care Kai s-a întreţinut româneşte. "Vorbea mai corect gramatical decât mine", s-a amuzat norvegianul. Colegi de-ai lui au întâlnit vorbitori de limbă română în Burundi, pe care faptul că au terminat o facultate în străinătate i-a ajutat să ajungă în funcţii administrative importante. De ce altă dovadă să mai ai nevoie că româna este o limbă de circulaţie internaţională?

Pentru afirmaţia că una dintre capitalele mondiale ale păcii este Clujul, demonstraţia e mai complexă, deşi este conţinută în cele doar şase litere ale acronimului PATRIR.

Experţi din întreaga lume vin la cursuri la Cluj

PATRIR (Peace Action Training and Research Institute of Romania) funcţionează la Cluj, este prima organizație internațională creată în România şi are trei departamente. Unul este cel de educație pentru pace și dezvoltare, care activează în ţara noastră cu parteneri din alte state, promovând educația păcii și implicarea tinerilor în activități civice; al doilea este centrul internațional de instruire pe probleme de pace și dezvoltare, una dintre cele mai mari unităţi de instruire de acest tip din lume şi care se ocupă de pregătirea diplomaților seniori, profesioniștilor din guverne, din funcțiile de conducere și din misiunile și agențiile Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU); al treilea departament e cel de operațiuni de pace, una din unitățile de bază din lume pentru asigurarea de suport direct, personalizat, în mediere și procese de pace. Directorul acestui din urmă departament este Kai Brand-Jacobsen.

„Noi instruim profesioniștii care lucrează pe teren, antrenăm liderii, antrenăm părțile aflate în conflict. 10% din programe sunt făcute aici, în Cluj, 90% sunt derulate pe tot globul, la cerere. Suntem cooptați frecvent de Națiunile Unite să instruim guvernele lumii, diplomați ONU seniori și misiuni ONU. Lucrăm cu organizații pentru securitate și cooperare din Europa, facem programe de leadership executiv în Londra, iar apoi facem instruiri avansate la academia globală din Cluj, avem în jur de 1.000 de oameni din 70 de țări, care au venit la Cluj, incluzând stafful senior al ONU și experți din toată lumea. Avem și acțiuni de mediere la Cluj. Înainte de acordul de pace dintre Sudanul de Sud și de Nord, echipele de negociere din Nord și Sud a venit la Cluj ca să fie instruite despre cum să vorbească. Am avut echipe din Sri Lanka, echipe de conducere din guvernul filipinez, din partidul revoluţionar maoist din Filipine, care au venit pentru sesiuni de antrenament aranjate de guvernul german și s-au antrenat și au discutat aici, iar asta a dus la un progres în proces", a povestit norvegianul.

Siria şi unul dintre cele mai brutale războaie civile din lume

Kai a urmărit pas cu pas situaţia din Siria. Probabil ştiţi de război, de faptul că e implicat Statul Islamic (ISIS), că europenii şi americanii au trimis avioane de luptă şi drone. Siria, şi în special capitala, Damasc, atrăgeau turişti din întreaga lume înaintea de a fi trecute prin foc. Iată ce scrie o turistă din România pe blogul ei, triptil.ro: "Damascul e un oraş cu oameni prietenoşi, mari consumatori de ceaiuri şi prăjituri, turişti relaxaţi, o atmosferă din poveştile Şeherezadei şi, mai ales, rămâne singurul loc care îţi oferă emoţia aceea, de neegalat, că te afli în cel mai vechi oraş locuit permanent din lume". Acum, evident, emoţiile din Damasc sunt de altă natură.

"În Siria există jurnaliști, academicieni, ONG-uri, studenți care voiau un viitor mai bun pentru țara lor și au început să protesteze non-violent, colaborând fiecare grup, fiecare religie, militând pentru drepturi democratice în țara lor, ceva la ce fiecare om de pe lumea asta are dreptul să ceară. Din nefericire, anumite elemente din regimul sirian au răspuns cu violență, ceea ce e foarte des întâlnit în multe țări, ca atunci când ai parte de proteste non-violente să răspunzi cu violență. Cheia este ca protestatarii să păstreze disciplina non-violentă. Dacă fac asta, o să începi să vezi că oamenii abandonează regimul. Aşa că atunci când guvernul sirian a răspuns cu violență, multă lume a părăsit sistemul, a părăsit armata și s-a alăturat rezistenței, mulți membri ai guvernului au părăsit cabinetul și au trecut de partea mișcării non-violente. Dar apoi au avut loc două desfășurări de evenimente foarte negative. Una a fost continua violență a regimului sirian, iar apoi a fost trădarea sirienilor și a sistemului democratic de către Arabia Saudită, Turcia, USA, Anglia și Franța, care erau bete de recenta răsturnare a lui Gaddafi din Libia, care credeau, cu o analiză incredibil de slabă, că dacă furnizează ceva arme mișcării din Siria, vor mătura rapid regimul Assad. Nimeni care are cea mai mică cunoștință a situației din Siria nu ar fi crezut că acest lucru se va întâmpla. Din păcate, susținând o răscoală armată, în loc de suportul continuu al mișcării non-violente au dus la căderea Siriei într-unul dintre cele mai brutale războaie civile din lume", povesteşte norvegianul.

Ce înseamnă adevăratul eroism

Kai nu crede că militarii, oameni care ucid alţi oameni, trebuie să fie socotiţi eroi, aşa cum s-a încetăţenit. Indiferent de ce parte luptă ei. Norvegianul spune că i-a întâlnit în Orientul Mijlociu pe adevăraţii eroi: femei care au fost răpite și violate de ISIS, care au reușit să scape și acum îşi ajută semenii, profesori care, în timp ce pe stradă trec tancuri, merg cu paşi mici pe trotuar, din casă în casă, încercând să le ofere educaţie copiilor.

"Ar fi important pentru români și pentru celor care încearcă să supraviețuiască de la o zi la alta, dar și curajul celor care se află în mijlocul violenței, care vor să facă ceva pentru comunitatea lor. De exemplu, în zonele de război din Siria există oameni care merg din ușă în ușă să ofere educație copiilor și tinerilor în casele lor, pentru a contracara educația negativă oferită de ISIS. Ei încearcă să promoveze educația bazată pe umanism, pe celebrarea diversității, respectarea drepturilor omului și a diversității și fac asta în mijlocul ocupației ISIS. În Siria, dar şi în Irak, noi lucrăm direct cu comunitățile de pe teren, cu femei care au fost afectate de violență, inclusiv femei care au fost răpite și violate de ISIS, care au reușit să scape și acum încearcă să se implice în comunitate, să o vindece, lucrăm cu comunități tribale și lideri religioși din toate comunitățile, creștini, musulmani, şiiţi, suniţi etc, implicându-ne pentru a ajuta comunitățile lor să se vindece, dar și să aducem în față realitatea, că majoritatea cetățenilor din Irak și Siria trăiesc în pace unii cu alții, nu vor război", a explicat Brand-Jacobsen.

Despre "lumea civilizată", care o fi ea

A fost atentatul Al Quaida din Statele Unite, cunoscut ca 9/11, au fost bombe detonate la Madrid sau Londra şi oameni împuşcaţi la Paris, fie că vorbim de jurnaliştii de la Charlie Hebdo, fie de şocul din 13 noiembrie, când au murit peste 100 de cetăţeni nevinovaţi. Sunt, din păcate, destule alte astfel de momente care au scris „breaking news" pe ecranul CNN. Lideri ai SUA şi Europa, cot la cot, au dat după fiecare atentat declaraţii războinice, în care au vorbit despre toleranţă zero faţă de terorism, despre împânzirea cerului din Orientul Mijlociu cu avioane şi drone. S-a creat o stare generalizată de revoltă. Dacă iei la întâmplare un om de pe stradă, s-ar putea să afirme răspicat că ar trebui să nu mai lăsăm piatră pe piatră în zonele controlate de ISIS în Siria şi în întregul Orient Mijlociu. Kai vede altfel situaţia şi nu e nevoie de statistici ca să îi înţelegi punctul de vedere. „Lumea civilizată" a făcut semnificativ mai multe victime în ţările arabe decât Al Quida şi ISIS, luate împreună, în Occident sau Statele Unite. Norvegianul spune că, pentru a scăpa de atentate, primul pas pe care ar trebui să îl facă Vestul ar fi tocmai să renunţe la bombardamente.

„Doar ignoranții se referă la anumite zone ale lumii drept partea civilizată: în China se consideră pe ei drept cei civilizați și văd Vestul ca barbar și sălbatic, în Nigeria se văd pe ei drept civilizați, iar Vestul, barbar și sălbatic. Trebuie să evoluăm, să devenim mai inteligenți, să dăm la o parte conceptele despre civilizație. Discuția despre bombardamente este una foarte distorsionată, noi vedem aceste acte oribile de violență, atacurile asupra New York-ului, asupra Londrei, asupra Parisului, ce nu vedem e că aceste atacuri au loc în contextul țărilor noastre bombardând acele țări care ne atacă. Ce facem noi e să bombardăm. Și adevărul e că bombardamentele sunt un cadou pentru ISIS; e ca şi cum suntem parte din ISIS și îi susținem. De fiecare dată când cineva bombardează ISIS-ul gândeşte-te cum am reacționat la Paris, un oraș antic pe care îl iubim, unde oameni care erau la concerte, la meciuri, la o cină, au fost uciși. Exact asta e ceea ce văd cei din Siria și Irak, când noi bombardăm spitale, școli, sate. Atunci ISIS ia imagini cu bombardamentele și le duce în școli şi le arată copiilor, ca ei să vadă cât de brutali și necivilizați și duri sunt vesticii. Şi recrutează mai mulți membri, așa cum și noi recrutăm mai mulți oameni să devină furioși", a subliniat românul cu paşaport norvegian.

"În România, oamenii se plângeau şi miorlăiau. Acum vorbesc despre visurile lor"

Când nu e în zonele fierbinţi, Kai Brand-Jacobsen poate fi întâlnit la Cluj. În timpul petrecut în România, el şi-a făcut o impresie solidă despre ţară şi oamenii de aici. Sunt unele lucruri pe care a ajuns să le aprecieze mai mult, pe altele, mai puţin. Mi-a împărtăşit ideile sale cu o sinceritate dezarmantă.

"Am lucrat, trăit și călătorit în peste 100 de țări, de la Marea Britanie, Franța, Norvegia, Germania, Suedia, Elveția, Canada, Japonia și SUA la Somalia, Sudan, Afganistan, Iran, Irak, Columbia, Israel, Palestina, Sri Lanka, Burma, India, Pakistan. Peste tot. Nicăieri în lume, oamenii nu se plângeau atât de mult ca în România; nu este termen de comparație. În alte țări, în mijlocul războiului sau în cea mai cruntă sărăcie, oamenii se uitau la ce se întâmplă și încercau să afle ce pot face, iar speranța, căldura, bunătatea pe care deseori o întâlneai în cele mai dificile situații din lume era extraordinară. În România, unde lucrurile erau mult mai bune pentru majoritatea oamenilor, exista acea cultură bine înrădăcinată a neputinței, cu oameni care mereu se plângeau și miorlăiau. Acest lucru nu se mai întâmplă, nu atât de mult, există o schimbare în țară, se întâmplă încet, pas cu pas, dar în ultimii patru ani se poate simți. Acum, când oamenii poartă discuții, nu doar se plâng că totul e rău, vorbesc despre ce vor să facă, despre propriile visuri, legate de ei înșiși, de familie, de joburile lor. Şi acum oamenii ies în stradă, fie că se opun lui Victor Ponta sau adoptării de legi în parlament, care să facă politicienii imuni sau să trădeze promisiunile electorale și să împingă în față o lege doar pentru Gabriel Resources, ca să nu trebuiască să îndeplinească cerințele legale ale României și a UE. Și nu e doar asta, e vorba de TEDx Festival, TIFF, Jazz in the Park, Untold, Electric Castle, o mulţime de evenimente, o mare de energie şi de inovaţie. Clujul este probabil cel mai dinamic oraș din țară", a spus Kai.

Agresivitatea din România

Kai a fost invitat să conferenţieze la UBB, dar şi la alte 40 de facultăţi din lume. Cu studenţii de la Cluj a făcut un drum de 27 de zile, care i-a inspirat pe tineri. În interviul pe care mi l-a acordat, a vorbit şi despre agresivitatea românilor, despre faptul că aceştia, deşi nu au avut parte de războaie recente, au nevoie să fie îndrumaţi pe un drum al păcii.

"Din 1997, când am vizitat pentru prima data țara, până în 2001, în conversații pe care le-am avut în toată țara cu profesori, ONG-uri, jurnalişti, discuții în sate, în trenuri, ceea ce am văzut a fost că România nu a avut parte de războaie, dar impactul și moștenirea ultimelor decenii au creat ceea ce noi numim o adâncă violență structurală și culturală, iar oamenii erau traumatizați pe multe nivele. Nu tot ce s-a întâmplat în vechiul regim a fost rău, există o discuție foarte nesănătoasă legată de trecut în România, pe parcursul ultimelor 20 de ani. Deși erau foarte multe elemente negative, mulți români continuau să contribuie cu opere artistice, sociale și culturale la menținerea vie a acelor amintiri. De asemenea, realitatea multora din problemele cu care România se confruntă nu sunt doar din timpul ultimelor decenii ale fostului regim, ci datează de acum câteva sute de ani. Pentru 400 de ani, România a avut un tip de guvern în care cei aflați la conducere credeau că reprezintă clasa conducătoare, elitele, iar restul erau oi. Există incredibil de puțin respect față de populație în mare parte din cultura de guvernare a României, pe parcursul a mai mult de 400 de ani, nu doar în deceniile de după cel de-al Doilea Război Mondial. M-am familiarizat cu istoria României prin citirea unor publicații din România, prin citirea de cărți de istorie, prin discuții purtate. Cred că e esențial să încerci să înveți și să înțelegi realitățile de viață ale unei țări, dar și istoria ei. Unul din lucrurile pe care le-am făcut ca să cunosc mai bine România a fost, în 2002, când am mers de la Cluj la București pe jos, 500 de km, cu studenții mei de la UBB, pentru că studenții mei sunt uimitori, am adorat să le predau, dar ei nu își cunoșteau deloc țara. Ei au învățat o variantă coruptă, pervertită, a imaginii țării lor. La acel moment în România, 2000-2001-2002, multă lume avea această idee că tot e rău în România, nimic nu poate fi făcut. Totul e rău pentru că suntem români. Calitatea analizelor adecvate, a înțelegerii motivelor pentru care se întâmplă anumite lucruri, calitatea analizei socio-politico-economice era oribilă. Calitatea care era mediatizată de presă, calitatea rolului pe care majoritatea academicienilor românilor îl aveau era foarte, foarte slabă. Ce se întâmpla era că discursul general al țării era că totul e rău: studenții ce stăteau în cafenele sau diverși oameni în diverse ipostaze simțeau că totul e rău, nimic nu se va îmbunătăți, pentru că e vorba de România, în loc să se concentreze pe faptul că țara are probleme, reale, specifice, care sunt rezultatul ale acestor acțiuni care au fost făcute de guvern, de ei și de alții. Așa că am luat studenții și am mers pe jos 500 de km ca să asculte şi să vadă. În comunitățile întâlnite în cale am organizat forumuri comunitare, unde ne întâlneam cu autoritățile locale și jurnaliști, vizitam spitale, orfelinate, fabrici, sindicate, muncitori. Întreaga călătorie a durat 27 de zile, focusul nostru a fost să facem călătoria cât mai repede cu putință, dar să ascultăm și a fost absolut minunat. Unii din oamenii care au fost cu noi au format mai târziu Salvați Roșia Montană (Kai însuşi a participat la protestele împotriva exploatării cu cianuri la Roşia Montană n.r.). Unii din oamenii care s-au implicat în institut au fost cu noi în călătorie și mulți dintre ei sunt încă implicați în el. Fiecare persoană care a făcut acel drum a continuam să facă ceva și a deschis ochii altora, să vadă adevărul despre țara lor, care e că nu există un adevăr universal, există multe adevăruri, iar România este o țară frumoasă, plină de vitalitate, cu o cultură bogată, cu o diversitate uimitoare, cu o ospitalitate incredibilă, cu oameni muncitori. De asemenea, ei au descoperit că una din provocările cu care ne-am confruntat atunci există și în prezent, dar la un nivel mai scăzut. E vorba de lipsa de respect cu care ne tratăm pe noi și pe ceilalți. Nu există solidaritate, foarte mulți oameni spuneau că totul era rău și se plângeau de ce fac ceilalți, nu stăteau să se gândească că cu toții eram revoltați de aceleași lucruri. Toți ziceau că totul este rău, dar nimeni nu se strângea să se întrebe ce am putea face să rezolvăm problema", a spus Kai.

El a mai mărturisit că lucrul care îl deranjează enorm la noua sa ţară este acela că România a alimentat cu arme regimul Saddam Hussein, apoi a fost printre ţările care au atacat acest stat suveran, pentru a obţine avantaje economice.

PATRIR vrea pace în şcoli

Unul dintre obiectivele PATRIR este să transforme pacea într-o materie de studiu în şcoli. Chiar şi acolo unde nu a existat război de zeci de ani. "Una dintre cele mai ușoare presupuneri pe care lumea obișnuiește să o facă este cea că lucrarea de pace este similară cu sănătatea. Când ne ocupăm cu construirea păcii, ne ocupăm de cum să facem lumea să facă eficient față unui conflict. Și conflicte avem în toată lumea, sunt conflicte în familie, conflicte în societate, tot felul de conflicte. Punctul de referință în construirea păcii nu este războiul, acela e cel mai extrem caz, e ca și cum dacă ești doctor încerci să faci lumea să fie mai sănătoasă, nu te ocupi doar de extreme, așa că ne concentrăm pe prevenție, pe reconciliere și vindecare, ne concentrăm pe ajutarea oamenilor să învețe abilitățile necesare pentru a rezolva conflictele mai eficient, atât printre indivizi, cât și în societate. Așa că o bună parte din munca noastră la Institutul Român al Păcii este să introducem educația păcii în sistemul educativ românesc, astfel încât fiecare cetățean să învețe cum să gestioneze conflictele, problemele și neînțelegerile cât mai constructiv. Avem déjà niște colaborări minunate cu unele dintre școlile din Cluj, avem programe în care lucrărm direct cu învățătorii și profesorii, cu inspectoratul școlar, într-o serie de școli primare și gimnaziale. Ce ne propunem să facem în 2016 este să începem să ne concentrăm pe ceea ce numim impact sistemic. Așa că în loc să lucrăm ca un ONG care organizează ateliere direct în școli, am vrea să lucrăm mai mult cu Ministerul Educației și cu Guvernul, ca să facem să fie adoptată o legislație care să prevadă introducerea educației păcii în școlile din țară. Acesta este de fapt noul standard în educație în multe părți din lume, precum Noua Zeelandă, Norvegia etc. În esență, în același fel în care toți învață matematica, indiferent că suntem artiști sau jurnaliști sau fizicieni, orice carieră am alege, în școală învățăm matematică pentru că ne ajută, în același fel fiecare persoană are de-a face cu situații conflictuale. Imaginează-ți cum ar fi ca fiecare persoană să poată colabora mai bine cu ceilalți, să poată rezolva conflictele constructiv... Există niște abilități fantastice care te ajută, abilități foarte practice, precum comunicarea non-violentă, multe din conflictele pe care românii și oamenii de pe tot globul le au sunt din cauza felului incredibil de violent în care comunicăm între noi", a explicat Kai.

În 2015, una dintre imaginile care ne-au rămas pe retină a fost cea a miilor de sirieni, încercând să scape de violenţe, de bombe, de oroare. În timp ce refugiaţii veneau spre Europa, un grup de tineri de la Cluj făceau drumul în direcţia opusă, căutând - printre violenţe, bombe şi oroare - să găsească modalitatea de a readuce pacea într-o zonă altădată pătrunsă de atmosfera din poveştile Şeherezadei. Printre ei, şi Kai, tânărul cosmopolit care şi-a făcut un mod de viaţă din a cultiva pacea, acolo unde sunt războaie şi acolo unde nu sunt.

Etichete
Comenteaza