Avem nevoie de repere-valoare

Avem nevoie de repere-valoare
Recent, la UT Press (editurã a Universitãţii Tehnice Cluj-Napoca), a apãrut volumul “Clujul eclectic”, tezã de doctorat a domnului arhitect Gheorghe Vais.

Ocupându-se de programele de arhitecturã din perioada dualistã 1867-1918, autorul face, cu mult profesionalism, analiza unei etape semnificative din evoluţia municipiului, şi anume, cea care a personalizat şi personalizeazã încã imaginea oraşului contemporan. Respectiv, este vorba de apariţia pe parcursul a circa 40 de ani a unor clãdiri cu impact major asupra ţesutului imaginii şi orgoliului fostei capitale a principatului Transilvaniei.

 

Semnalând pe cele mai reprezentative (lista nu e scurtã şi acoperã foarte multe domenii: instruire, culturã, administraţie, sãnãtate, cazare etc.) şi anume Universitatea (1893-1902), Clinicile vechi (1886-1902), Teatrul Naţional (1904-1906), Biblioteca Centralã Universitarã (1906-1909), Clãdirile Gemene ale statusului romano-catolic (1898-1899), autorul face observaţia de reţinut cã “în acest interval, oraşul şi-a schimbat înfãţişarea, pierzându-şi imaginea predominant medievalã şi transformându-se într-un oraş modern, dominat de arhitectura eclecticã a noilor construcţii”, intrate acum în lista naţionalã a patrimoniului de arhitecturã.

 

în continuare se pune întrebarea: ce valori noi a adus perioada care a urmat? între 1918 – 1980 nu se poate remarca o proliferare a marilor clãdiri publice, care sã se includã cu multã autoritate în imaginea oraşului. Putem însã aminti: Catedrala Ortodoxã, fostul sediu al Bãncii Albina (azi Casa Armatei), Colegiul Academic, Policlinica numãrul 1. Dupã al doilea Rãzboi Mondial se poate vorbi din nou de un boom în domeniul zestrei construite a oraşului. Evident, mai ales prin noile cartiere şi restructurãri de strãzi, va domina cantitatea.

 

Dar puterea politicã va avea nevoie şi de clãdiri reprezentative, “cãrţi de vizitã” ale noului regim. Interesant este însã cã, dacã în cei circa 40 de ani de la cumpãna dintre secolele XIX şi XX s-au realizat cam 50 de obiective de interes public, între 1980 –1990, numãrul acestora se apropie doar de 35. E adevãrat, însã, cã de-a lungul istoriei, nu cantitatea a devenit valoare, iar oraşele sunt apreciate şi devin atracţii în timp, dar prin valorile adãugate şi, subliniem, conservate. Pânã în prezent, dacã moştenirea 1867 –1918 nu prea a fost afectatã (deşi centrul istoric nu se bucurã însã de un regim de conservare), realizãri apreciate pe plan naţional, în general cu premii din etapa 1950-1990, au fost deja supuse unui proces de metamorfozare. Ar mai fi o observaţie:

 

 în general s-a demonstrat cã un aport neblocat pe “fixuri” autohtone poate deveni o renaştere în domeniu şi am putea aminti cã între 1867-1918 majoritatea arhitecţilor îşi dovediserã calitãţile la Budapesta, cã în interbelic a apãrut amprenta unui Josef Hoffmann, Gio Ponti sau a unor arhitecţi bucureşteni, dar cã în perioada socialistã confirmarea arhitecţilor locali nu se putea face decât cu cei din institutele centrale din capitalã. în cazul etapei actuale nu putem încã face decantãri.

 

 Reperele-valori ce dau prestigiu oraşului nu se pot naşte din licitaţii unde preţul cel mai scãzut şi termenul cel mai scurt dau câştig de cauzã, în detrimentul efortului novator. Important ar fi ca nu cumva o aceeaşi echipã sã se profileze pentru o astfel de cauzã.

Comenteaza