Nu cu mulţi ani în urmă prima frustrare absolută a fost aceea că oraşul nu era suficient de românesc (Vatra Românească, AUR, PUNR etc.). Astăzi îşi consumă cu febrilitate cea de-a doua frustrare absolută, şi anume că nu este suficient de european, cu tendinţa obsesivă de a deveni capitală culturală a Europei.
Personal, mă simt suficient de român şi deopotrivă "electric european" (vorba lui Caragiale) în urbea în care locuiesc, fără a forţa artificial o retorică identitară, dincolo de limitele realităţii şi situării noastre.
Trăim distributiv într-un Cluj imaginar, real şi proxim. Se supralicitează în acelaşi tip de discurs public şi chiar privat faptul că acest oraş "este cel mai", "este pe locul întâi", "este singurul ... şi singular", "este cel mai dava" (adică cel mai "dacic" oraş din România, parafrazând un banc din vremea comunismului), este "cel mai Cluj Arena..." etc. Pe scurt, el s-ar defini într-un excepţionalism invaziv.
Nu trebuie uitat însă că excepţionalismul este cea mai "rafinată" formă de provincialism (sau de frustrări provinciale). Aceste decolări identitare şi situări "extraterestre" nu fac altceva decât să ne anemieze identitar şi să isterizeze discursul public.
Trebuie să revenim în Clujul proxim cu temperanţă şi realism. Există suficiente motive ca în nivelul proxim să găsim şi să etalăm realităţi admirabile. Este vorba de şcoala universitară clujeană, care şi-a clădit istoric şi răbdător poziţionările de vârf din trecut şi astăzi, dincolo de vituperaţiile ultrareformatorilor din toate timpurile şi regimurile politice. Există Clujul medical, al spitalelor, profilat de aproape un secol ca ultimă instanţă de apel profesională în tratarea suferinţelor şi a celor mai grave boli. În această proximitate se ilustrează cu o poziţie de excepţie Institutul Oncologic. De foarte mulţi ani acest aşezământ medical a devenit ultima şi unica speranţă a bolnavilor de cancer din toată ţara. Această capitală oncologică a ţării îi adaugă imprescriptibil Clujului o notă de mare nobleţe, generozitate şi umanitarism.
Este un excepţionalism real, proxim, umanitar. În locul unui zel sforăitor de a poziţiona Clujul în clasamente de cele mai multe ori iluzorii, ar fi binevenite decizii la nivelul consiliilor locale, judeţene şi mai sus - în condiţiile unor momente prielnice ale belferelii extrapartinice sau intrapartinice - decizii care să iniţieze finanţări şi înlesniri pentru performanţa acestui centru medical.
Nu cred că s-ar face un abuz dacă s-ar crea locuinţe de serviciu ultraconfortabile pentru specialiştii tineri sau pentru cei care au nevoie (cadre medicale sau medici). Nu cred că o suprasalarizare a acestora l-ar supăra iremediabil pe Jeffrey Franks. Nu cred că - în situaţii similare din altă ţări, de ex. Austria "schiorilor" din România - dacă s-ar construi spaţii de cazare şi de adăpost pentru aparţinătorii bolnavilor de cancer s-ar produce "inamiciţii" cu cadrul legal al unor asemenea investiţii. Coborând din excepţionalismul "legal" şi artificial într-o proximitate fundamentată moral şi chiar legislativ, aceste idei ar putea deveni realitate. Nu este exclus ca astfel de demersuri să poată fi terapii ale propriilor noastre frustrări provinciale şi ale utopiilor noastre identitare. Se poate reveni în Clujul proxim dintr-un Cluj extrem.
Doru RADOSAV
