El a fost evacuat de urgentã cu un elicopter MEDEVAC, însã a decedat în drum spre spital. Petre Tiberius fãcea parte din Batalionul 1 Forte pentru Operatii Speciale “Vulturii”.
OK Am avut ocazia să discut cu câţiva români, bărbaţi şi femei, care au participat, după 1990, la misiuni peste hotare. Oficial, din Angola până-n Irak, din Somalia şi Kosovo până-n Afganistan, ai noştri au bătut noroaiele, praful şi zăpezile frontului în numele creşterii respectabilităţii României şi al unui plus de securitate pentru ţară. Başca un teribil de eficient antrenament în condiţii de război real. Neoficial, oricare dintre ei admite că banii au fost şi rămân argumentul forte, la care se adaugă o mare bilă albă în CV-ul militar.
Multă vreme - n-am idee dacă şi acum - pentru a fi selectat să pleci într-o misiune militară ONU sau NATO, era nevoie de pile grele sau chiar şpagă. Un exemplu am avut chiar la Cluj, cu ceva ani în urmă, celebrul caz “Rossela”, când o doamnă a încercat să plece în Afganistan ca psiholog militar, deşi nu întrunea condiţiile necesare. Dorinţa de a-şi servi patria la Kandahar a fost atât de puternică, încât doamna cu pricina a depus toate diligenţele, inclusiv cele specific feminine, pe lângă ofiţerii care decideau cine ajunge pe frontul aducător de valută forte. în prezent avem peste 1500 de soldaţi în misiuni externe. îmi dau seama că pare cinic să pui aşa problema în zilele acestea, când ne moare al zecelea om în munţii Afganistanului.
Chiar dacă era militar profesionist, chiar dacă era bine plătit, chiar dacă ştia unde se află şi ce riscă, moartea căpitanului Petre rămâne un eveniment cumplit. Va fi avansat în grad post-mortem, iar familia va încasa câteva zeci de mii de Euro pentru asigurarea de viaţă şi alte mărunţişuri ca ajutoare. Mă întreb însă cum pot banii să ţină loc de tată pentru fetiţa lui de nici 2 ani? Cum pot banii să ţină loc de soţ femeii care credea că va îmbătrâni alături de el? De ce e nevoie să-ţi pui pielea în băţ prin cele mai mizere cotloane ale lumii ca să-ţi iei o locuinţă, un rând de mobilă sau alte asemenea? Repet, omul era militar profesionist, deci supus riscului unei morţi violente.
însă una e moartea pe frontul de apărare a patriei, unde luptă bărbaţi şi femei, profesionişti şi rezervişti deopotrivă, şi alta e să mori (şi să omori) pentru nişte principii şi interese prea abstracte ca să le poată înţelege simplul cetăţean. Desigur, există şi unităţi de mercenari, cum e Legiunea Străină franceză, în care Franţa e un fel de icoană la care toţi sunt obligaţi să se închine, deşi nu dau doi bani pe ea. Acolo da, milităria este un scop în sine, iar tradiţiile şi cutumele Legiunii trec deasupra oricărei logici şi oricărei realităţi. Les kepis blancs (cum li se spune legionarilor) trăiesc, luptă şi - la nevoie - mor pentru Legiune.
Ei nu contează ca indivizi sociali, nu interesează pe nimeni trecutul lor de oameni. Sunt plătiţi ca să se antreneze şi să execute cu maximă eficacitate orice ordin. Atât. Din câte ştiu, unităţile militare româneşti au alt regim. Sunt formate din cetăţeni cu drepturi depline şi au ca misiune apărarea ţării, nu a vreunui principiu filosofic sau politic, oricât de generos ar suna el. Războiul la nivel planetar împotriva terorismului este un concept lansat de americani pentru a se apăra - în echipă cu alţii - de efectele unor comportamente politice, economice şi militare de care, în bună parte, se fac vinovaţi tocmai ei.
Solidaritatea firească în cadrul NATO merge niţel cam departe - zic eu - în acest caz. Nu noi am tras şapte piei de pe Orientul Mijlociu, nu noi am susţinut sau doborât guverne în cea mai bogată zonă petrolieră a lumii şi nu noi am ţesut intrigi care, până la urmă, să ni se întoarcă - bumerang - în ograda proprie. Motiv pentru care nu văd de ce trebuie noi să ne luăm de piept cu nişte triburi medievale prin văgăunile de piatră seacă ale Afganistanului.
Cred că o participare logistică şi sanitară era arhisuficientă. Deocamdată cheltuim sume uriaşe raportate la bugetul nostru amărât şi risipim vieţi de pomană. Dacă regretatul căpitan Tiberius Petre ar fi căzut într-o bătălie gen Mărăşeşti, puteam zice: iată un erou al Patriei! Din păcate, în situaţia dată, nu pot spune decât: iată o victimă a cinismului Patriei!
