EUROanaliza : Procedură şi rezultat

Altfel spus, nu se ajunge la dreptate doar prin aplicarea procedurii; mai este nevoie de o decizie în favoarea dreptăţii. Nu se ajunge la democraţie făcând doar alegeri; mai trebuie luate în seamă argumentele puse în joc. În sport, tactica este anticamera performanţei, dar până la performanţă mai rămâne o distanţă de parcurs, anume exploatarea tacticii pentru a marca punctele necesare victoriei.

Meciul Franţa – România, cel puţin în prima repriză, a confirmat aceste învăţăminte. Fiecare echipă s-a preocupat de tactică mai mult decât de finalizare, urmărind tacit să nu primească gol şi, cu aceasta, implicit, să-şi asigure măcar egalitatea. în alte cuvinte, aplicarea procedurilor a dus la un fotbal rutinat, dar prea puţin la fotbalul viguros de astăzi.

Pe partea românească, pregătirile meciului au fost cam încărcate cu acea pălăvrăgeală devenită endemică, ce ar fi cazul să dispară. Două păcate au fost abundent repetate. Este vorba despre reducerea dezbaterii asupra echipei României la “Mutu” şi “Chivu”, în condiţiile în care, totuşi, ţara are, în mod natural, o mulţime de “Mutu” şi “Chivu”.

Ca mentalitate, în România ar trebui să ne obişnuim, în orice domeniu, cu împrejurarea că sunt multe vârfuri sau măcar cu faptul că nu este niciodată doar un singur vârf. Apoi, este vorba de a recunoaşte în mod onest că, în vreme ce, de pildă, Croaţia şi-a valorificat mai mulţi jucători cu 10-20 de milioane de euro, la noi abia dacă se trece de trei-cinci milioane. Evident, oricum am socoti lucrurile, piaţa stabileşte valoarea, iar pe piaţă sunt mai multe oferte, mereu, care ar trebui considerate.

Partida Franţa – România, terminată la egalitate, este, desigur, în contextul dat, o victorie importantă pentru fotbalul românesc. O astfel de victorie, urmărită de antrenorul Victor Piţurcă, s-a reuşit împotriva unei echipe ce dispune de câţiva dintre cei mai tehnici jucători din Europa. Echipa României a jucat o repriză eminamente tactică (în care tactica a inhibat restul jocului) şi o repriză curajoasă (în care a pus de câteva ori la încercare apărarea franceză).

Au rămas, totuşi, probleme semnificative de rezolvat în echipa ţării noastre: prea multe pase în ofensivă nu au adresant, iar jumătatea de teren adversă este relativ puţin ocupată de echipa noastră; marea parte a jocului este “înapoi”, adică cu spatele la partea adversă; atacurile sunt prea puţin elaborate, multe rămânând doar incursiuni accidentale; apărarea este bună, dar construcţia ofensivei este modestă; loviturile libere sunt slab executate. Rezultatul general al acestor lacune este un fapt ce ar trebui să pună pe gânduri: nu s-a tras deloc pe poartă, de către jucătorii români, în meciul cu Franţa.

Franţa a jucat, de fapt, cu câteva rezerve (nici Anelka şi nici Thuram nu mai au ceva important de spus) şi cu jucători în afara formei (precum Gallas sau Malouda), dar şi cu talente impunătoare, precum Benzema şi Toulalan. Apărarea română (condusă bine de Goian şi Rădoi) a reuşit însă să anihilieze ameninţările pornite de la aceştia din urmă.

 

Un fapt este destul de evident după primul meci al Franţei: antrenorul Domenech nu ştie cum să folosească un lot extraordinar. în aceste condiţii, Franţa nu-şi va putea valorifica excepţionalele atuuri, iar opinia severă din presa franceză este justificată.

Italia şi Olanda au adus pe teren, mai mult decât orice echipă care a jucat în turneul european 2008, până acum, “fotbalul total”. Jucători compleţi, inovativi sunt mulţi în cele două echipe. Italia a pasat mai amplu în teren, dar Olanda a procedat simplu şi raţional, profitând de imprecizia lui Materazzi şi a celorlalţi apărători italieni şi marcând, aproape fulgerător, două goluri în prima repriză. Italia, cu Toni şi di Natale, nu leagă jocul în atac, în pofida unui mijloc impecabil, reprezentat de Gattuso, Pirlo, Ambrosini, care-i alimentează cu mingi.

Nu s-a putut spune după prima repriză (2-0 pentru Olanda) că echipa portocalie a fost concludent mai bună decât Italia: se poate spune însă că Olanda a jucat direct pentru rezultat şi a avut în Snijder un realizator de rară înzestrare. Golul acestuia va rămâne o capodoperă a mişcării în aer, imaginaţiei, tehnicii.

Cu toate străduinţele, italienii nu au putut întoarce jocul în a doua repriză, iar al treilea gol olandez a fost consecinţa logică a nesiguranţei apărătorilor centrali ai Italiei şi a caducităţii ofensive. Italia a fost învinsă neaşteptat, la scor, datorită evidentelor erori de construcţie a echipei şi eficienţei ridicate a jocului olandez.

Echipa Olandei este vizibil mult crescută în raport cu cea din preliminarii şi se anunţă, cu acest meci, prin individualităţile ei şi, mai ales, prin funcţionarea eficientă a angrenajului, ca una dintre cele mai puternice din turneul final european. Probabil că generaţia lui Snijder şi van der Saar va readuce fotbalul olandez la nivelul atins cu Neeskens şi Cruyff.