Este o proiecţie necontenită a răului, a privirii piezişe spre cei mulţi, umili, fragili, eşuaţi pe drumurile vieţii sau în calea vânturilor scitice ale iernii.
Un matroz devenit "pe uscat" nacealnic de partid, din categoria omului care ştie tot, a expediat moartea celor înzăpeziţi şi îngheţaţi în case pe seama beţiei. În viziunea insului respectiv, "nevrednicia" acestor oameni în faţa naturii dezlănţuite este determinată de beţie, de autoabandonul în faţa vieţii, dar mai ales în faţa morţii. Acest tip de banalizare şi de deflectare a tragediei şi a răului este prezent de foarte multe ori în discursul public de la noi. Din aceeaşi sferă semantică a banalizării şi, deopotrivă, a stigmatizării celor inconfortabili în viaţă (leneşi, viermi, beţivi, ciumpalaci, absenţi de la muncă şi prezenţi la mitinguri, etc.) face parte, aşadar, şi moartea "rea" a celor fragili şi vicioşi. Aceşti oameni au murit îngheţaţi, înfometaţi, izolaţi în case neîncălzite, îngropaţi de nămeţi, probabil în numele unei jertfe expiatorii şi de răscumpărare a răului, a urâtului sufocant şi unanim din spaţiul public.
Sunt de reţinut două învăţăminte din afirmaţiile nacealnicului de partid şi staroste parlamentar. Orice conducător şi orice păstor trebuie să se raporteze cu afecţiune necondiţionată faţă de cei conduşi, dar mai ales faţă de cei mici, umili şi neajutoraţi. Această afecţiune a celui "înălţat" ţine de o etică elementară a conducătorului, care trebuie să fie "bun şi blând", după cum afirma M. Kogălniceanu la înscăunarea lui A. I. Cuza.
În al doilea rând, deflectarea şi banalizarea răului din raţiuni politice şi de partid duc la un sfârşit previzibil al clasei conducătoare, cum a fost cel din 1989. Într-un pasaj dintr-un roman al său, M. Sadoveanu, ca "cititor" înalt şi de neegalat al naturii şi istoriei, afirma concluziv şi sapienţial că atunci când s-a urcat Ştefan cel Mare pe tronul Moldovei "şi stihiile naturii s-au îmblânzit, ploile cădeau la timp şi zăpezile erau îmbelşugate". Acest acord misterios şi inefabil între om şi natură, între conducător şi popor se face sub o guvernare bună, înţeleaptă, generoasă şi nu în ultimul rând patriotică, ceea ce înseamnă în mod esenţial să-
ţi iubeşti ţara şi pe oamenii ei.
În antiteză cu "luarea gurii pe dinainte" şi a răutăţii impenitente a nacealnicului de partid, zis Mircea Toader, se află afirmaţiile unei bătrâne dintr-un sat, salvată după ce multe zile s-a aflat în casa acoperită de nămeţi. Ea a fost întrebată de un jurnalist dacă a stat singură în casă şi a răspuns: "Nu am fost singură. Am fost eu cu Maica Sfântă".
