Omenirea parcurge în prezent o criză fără precedent. Nu doar una, ci o succesiune de crize fundamentale, care divizează societate umană tot mai adânc în diferite clase sociale cu acces inegal și condiționat la resurse, educație, sănătate și oportunități economice.
Îmi imaginez adesea un oraș divizat în două părți, conectate de un pod uriaș, dar care pare să fie o graniță mai degrabă, decât un mijloc de legătură. Pe de o parte, orasul strălucește cu zgârie-nori din sticlă și oțel, simbolizând prosperitatea, tehnologia și luxul. Străzile sunt curate, locuitorii sunt bine îmbrăcați, iar accesul la resurse este evident: educație de top, spitale moderne, restaurante gourmet și mașini electrice de ultimă generație. În care oamenii discută despre criptomonede și vacanțe în spațiu.
De cealaltă parte a podului, o lume întunecată, prăfuită și suprapopulată, cu case improvizate și lipsă de infrastructură. Locuitorii supraviețuiesc cu greu, fără acces la educație sau sănătate, muncind în condiții inumane pentru a susține viața de lux a celor de pe partea opusă. Copiii învață pe străzi, iar bolnavii se înghesuie în clinici improvizate.
Podul acesta este parte a vieții acestor oameni. Un simbol al speranței iluzorii. Dintr-o parte, pare accesibil pentru toți, dar pe măsură ce oamenii din partea săracă încearcă să treacă, întâmpină bariere invizibile: taxe exagerate, cerințe educaționale imposibile, corupție și discriminare. Un Pod al Iluziei, care ne spune că promisiunea de egalitate care există doar în teorie. O metaforă a felului în care resursele sunt distribuite: aparent la îndemână, dar imposibil de accesat pentru majoritatea.
Omenirea, în înțelepciunea sa, are datoria de a găsi un concept nou de funcționare în viitor, o nouă paradigmă, care să ofere un sistem mai echitabil, uman și empatic.
