Într-o țară cu urne îndurerate și partide obosite, respinse politicos, dar clar, de electorat, s-au trezit brusc cu misiunea să salveze țara.
Cuvinte mari, de apărare a interesului public și salvare a țării, sunt spuse apăsat și încruntat de către salvatorul țării: Țapul Țop! Cine să o salveze? Ei. De cine? Tot de ei, dar cu vocație istorică și lozinci răsuflate.
„Ță, Țe, Ți, Țo, Țu, Ță, Țî!” repetă Țapul Țop, încurajându-se în oglindă, între două ședințe de criză inventată. „Aț, Eț, Iț, Oț, Uț, Ăț, Îț” exersează el alfabetul salvării naționale, de parcă silabele l-ar face mai convingător decât votul. În realitate, țara n-a cerut să fie salvată de nimeni. Sau cel puțin nu de Țapul Țop și ai lui. A cerut, de fapt, să fie lăsată în pace. Să nu mai fie reformată de aceiași care reformează de 30 de ani în gol, cu aceleași cuvinte și aceleași grimase.
Dar partidele — vai, ce dramă — nu pot accepta realitatea. Așa că fiecare se grăbește să salveze… țara celuilalt. Unii salvează „națiunea română”, alții „viitorul democratic”, unii „unitatea statului”, alții doar propriul site unde se văd și se aud. Și, în timp ce Țapul Țop tropăie pe scenă, strigând „Ța, Țe, Ți!”, țara se uită din tribună și-și zice: „Nu e teatru. E realitate. Și totuși, e mai absurd decât o piesă proastă.” Dar nu-i nimic. Țapul e optimist. „Țî! Țî! Țî!”, spune el, de parcă fonemele ar ține loc de viziune, program sau chiar vot.
Și uite-așa, în vreme ce poporul merge la muncă, la câmp sau la aeroport, partidele joacă „de-a salvarea”, ignorând faptul că pacientul — poporul — i-a externat deja, prin vot. Și tot repetă în public, pentru a justifica lupta pentru „ciolanul interesului național”: „Țara are nevoie de noi, chiar dacă nu ne mai vrea!”
Alții, cu mintea odihnită și capul umflat de la atâtea titule avute: „Să rămânem la putere din respect pentru democrație, dar fără să mai consultăm poporul, din respect pentru liniștea lui.” Și atunci, Țapul Țop nu se oprește. Se antrenează cu zel în fața oglinzii fisurate a partidului: „Țu! Țo! Țe! Ți! Țî!” — convins fiind că din silabele lui bâlbâite s-ar naște reforme. În timp ce țara a apăsat deja butonul de „mute”, el încă speră să devină viral.
Dar nimic nu este nou. Nici măcar personajele. Partidele se întâlnesc în cercuri largi, dar gândesc în bucle mici. Fiecare se declară salvator, dar toți se tem să fie evaluați. De alegători, de realitate, de tăcerea aceea grea de după vot, când nimeni nu mai bate din palme. În lipsa unui plan, Țapul Țop propune un nou contract social: „Promitem că facem ceva. Nu știm ce, dar promitem cu patos în interes național.”
Și publicul, obosit, nu mai râde. Nici nu huiduie. Doar clipește rar, ca un laptop vechi care-și dă seama că nu mai are update-uri disponibile. Dar Țapul merge mai departe. Poartă cravată tricoloră și vorbește în citate pe care nu le înțelege. În fond, nu trebuie să convingi alegătorul. Trebuie doar să-l amețești cât să nu mai caute ieșirea.
Când cineva îl întreabă:
— Dar nu vedeți că oamenii v-au spus „nu”?
Țapul zâmbește larg, politicos și condescendent:
— Ei ne-au spus „nu acum”. Noi auzim „nu plecați”.
Și astfel, cu un optimism care sfidează atât logica, cât și bunul-simț, Țapul Țop își declară victoria morală într-o înfrângere democratică. Ca și cum ar spune:
„Poporul a greșit. Îl iertăm.”
În spate, un consilier notează pe un panou:
„Cum să pari reformat fără să reformezi nimic — ediția pentru uz intern.”
Iar țara? Țara își vede de treabă. Muncește, pleacă, respiră, supraviețuiește.
Dar, în ciuda oboselii, nu uită.
Și, într-o zi, poate, își va aminti că un țap simpatic nu înseamnă neapărat o direcție bună.
Iar țara, într-o zi, când va vedea din nou un țap simpatic tropăind pe scenă și strigând „Țî! Țu! Ți!”,
țara va zâmbi și va spune, calm, dar ferm:
„Mulțumim, Țopule! Dar de data asta, pa-pa, capră!”
P.S.
Țapul poate repeta silabe, poate tropăi, poate purta chiar și costum.
Dar oricât ar repeta „Țî! Țu! Țî!”, nu poate pronunța un cuvânt simplu, pe care țara îl știe din ce în ce mai bine: „Destul.”
