Securiști, sereiști între seducție, onoare și mediocritate. O istorie pe cale să se scrie după ce ea a fost inventată

Există în discursul public de azi o rostogolire neostoită de vorbe, snoave, analize, filme, de la paranghelii ale binomului (denumire ce apare atunci când transformăm noțiuni de algebră în prețiozități politologice și mediatice), la planuri ascunse din culisele partidelor mai vechi sau mai noi.

„Acoperiți” și „dezveliți” ai SRI, din procuratură, presă și politică, au sufocat libertăți individuale îndelung clamate de mugetele lui Dragnea, de sâsâielile urât mirositoare ale lui Codrin Stefănescu și de discursul gușat dar banal al lui Tăriceanu.

            Cu toate acestea, pornesc de la convingerea că rolul SRI exercitat de un nucleu restrâns și exact al unor specialiști de marcă recunoscuți și în afara țării, aflați în umbră și anonimat, apără țara, siguranța națională chiar dacă ei funcționează sub o deviză agramată „Patria a priori” în loc de „Patria ante omnia” sau „Patria super omnia”. Deviza se pare că a fost stabilită de niște „apriorați” în mediocritate din republica sereistă. Alături de o realitate de necontestat, am inventat și am moșit o istorie exagerată a atotputerniciei securității în prelungirile ei sereiste de după 1989. Această istorie izvorăște din tentațiile și seducțiile pe care le exercită secretul asupra noastră, cauzate de curiozitățile bolnăvicioase și bârfelnice, pe de o parte, iar pe de altă parte, din cauza dorinței nestăvilite de a sta la masă cu puterea nevăzută, secretoasă a securiștilor și sereiștilor. Avem impresia că devenim importanți prin aceste apropieri, că ne extragem garanții de putere și succes personal, în sensul afirmației că „știm noi că ăla are pe cineva în spate” (securiști, servicii, agenții secrete).

De la aceste amușinări la securism și sereism, unii s-au schimbat radical, au devenit „persecutați politic” de către statul paralel al securității și procuraturii. Au inventat motive care au devenit deopotrivă scuze și legitimări și mai ales contrarechizitorii pentru a se extrage din dosarele penale în care sunt urmăriți sau condamnați. Aceștia au darul de a se converti în victime în loc de a fi pușcăriași. Victimizarea etalată și cauzată de „statul paralel” și ascuns al securiștilor și procurorilor i-a făcut să uite de perioada când amușinau în mod dezguztător lumea mediocrităților masive din securitate și SRI.

            Provocat de isteria publică legată de rolul nefast al „binomului”, îmi aduc aminte de ceea ce au însemnat, în bună parte, procurorii din perioada comunistă. Această „bună” parte din procurori au fost instrumente docile ale puterii politice de atunci și prelungiri fidele ale mâinii securității (de aici provine, probabil, și expresia „mâna cea lungă a securității” care era în fapt și mai lungă prin mulțimea de turnători, informatori, colaboratori). În anii studenției eram avertizați de colegii de cămin, studenți la facultatea de drept, asupra a ceea ce vorbim, cum vorbim, ce spunem, în prezența unor studenți în științe juridice care, începând cu anul III, erau selectați, îndosariați pentru a deveni, după terminarea studiilor, procurori precum diminutivul și pleonasticul Tudorel și ... Toader. Este atât de diminutivat și pleonastic încât pare a fi un aghiuță alchimist ce pregătește, în tenebre, legi, ordonanțe și ... cilimituri juridice. În interiorul său își consumă în mod mediocru vanități uriașe de a fi deodată și procuror, și judecător la CCR, și notar, și rector al universității din Iași. Le vrea pe toate și pe de-ntregul, din rărunchii lui de premiant neconvingător, dar mai ales de procuror comunist. Va eșua, nu doar în mediocritatea sa de caracter, cât mai ales în cea profesională.

            Ne-au plăcut și ne plac în mod paradoxal securiștii, fie din frica din oase din trecut ca astfel să-i îmblânzim, fie ne place să ne belferim cu ei și ne-am băgat în cap că ei sunt atotputernici, pe când, în fond, ei sunt mediocri, precari și lași. Așa cum mi-am adus aminte de studenții care au activat ulterior ca procurori, înainte de 1989, precum Tudorel Toader, Victor Ciorbea, Norica Nicolai, Monica Macovei, îmi aduc aminte și de profilul intelectual și profesional al securiștilor. Cei care au urmat școlile de securitate, miliție, marină (precum „eternul” și „enigmaticul” Băsescu) au provenit, în mare parte, dintre cei care au picat examenele de admitere la facultățile și universitățile „civile”. Ei au fost o masă de neadmiși la aceste facultăți și care, din nevoie, sau poate din convingeri „dobândite”, au urmat aceste școli. Mediocri din start nu puteau fi decât mediocri și pe parcursul carierei lor. Dacă citim cu atenție dosarele malefice din arhiva CNSAS, întocmite de securiști, ne convingem de mediocritatea lor patentă și, în mare parte, de „aflarea în treabă” (Petre Țuțea definea comunismul ca „cea mai mare aflare în treabă din istoria omenirii”). Cu toată această mediocritate, ei au produs răul, crima și persecuția. Aceste dosare au fracturat vieți și destine.

            Dacă îi urmărim și analizăm cu ochii minții pe șefii sau comandanții sereiști de după 1989 constatăm că toți au livrat imaginea unei mediocrități îngrijorătoare. Nevalidați în propriile profesiuni de bază sau fără performanțe în propria profesiune, dar deveniți ofițeri superiori cu facultăți neterminate, dar absolvenți ai academiei SRI grație unor unchi, ei sunt banali, dar scorțoși, îmbățoșați dar precari la vorbă și gândire. Rămân, în cel mai bun caz, combinatori în sufragerii îmbâcsite și doresc să facă și să  desfacă „marea” putere, doresc să conducă o țară minunat închipuită și făcută acum o sută de ani. Ei rămân niște jalnici ronțăitori de șorici dâmbovițeano-teleormăneni și băutori de whiskey pe gratis. Înaintașii lor din perioada comunistă au devenit repede din purtători de tămâie și din slujitori încovoiați și ticolășiți ai lui Nicolae Ceaușescu, trădători ai acestuia, virând de la slujirea politicii naționalist-comuniste, la slujirea fantomei kaghebiste care bântuia țara după 1989, cu ajutorul „patriotului” vârtos ardelean, Virgil Măgureanu, și al metafizicului și libidinosului, cu figură sanguinară, de tip Che Guevara, dar jalnică peste tot, care a fost Gelu Voican Voiculescu. Banali, mediocri, trădători, avizi de putere economică și de pensii supersonice, vechii securiști au stat în spatele multor confiscări ale avuțiilor statului, travestiți în oameni onorabili de afaceri. Îl ascultam, uneori, pe Virgil Măgureanu în aparițiile sale la televiziuni, cum se etala țepos, sincopat și drămuit, studiat nevoie mare în afirmații, o figură mediocră de „cititor” de gânduri ascunse pe care unii jurnaliști pitpalaci se încordau transpirând abundent să decodifice spusele acestui mediocru patent. Același tip de jurnaliști a reușit să-l impună în spațiul public pe acel guru toxic de la Dămăroaia, bolșevic și trădător al comunismului pe care l-a slujit cu multă fidelitate.

            Unii dintre sereiștii de azi au îndrăznit să scrie cărți, prefețe de cărți, iar alții și-au editat memoriile cu titluri care, prin uzanța lor cotidiană, și-au pierdut sensul de bază, precum cartea scrisă de un comandant de servicii secrete, intitulată „Semper fidelis”. De la originea acestei expresii, ca deviză a marinei militare americane, ea s-a uzat prin transferul ei spre fidelitatea canină. Este vorba de un teribilism prețios al unei infantilități care nu trece. În contrast cu astfel de produse, este bine de citit cartea cu titlul „Consilier de taină al puterii”, scrisă de Christine Ockrent, o celebră jurnalistă din Franța, carte realizată pe baza unui interviu cu contele Alexandre de Marenches, fost șef al serviciilor secrete franceze. Este o carte despre onoarea de a servi o țară și un popor măreț de către un aristocrat. O carte despre onoare, competență, discreție și împotriva mediocrității.

            Astăzi, o caravană televizoristă îndeasă tot felul de opinii pentru a discredita și deconspira malefacțiunile unui fost șef adjunct SRI, Florian Coldea, cel cu facultate neterminată, devenit acum și personaj academic, conferențiar universitar la Timișoara și la Cluj, în cadrul unor studii de ... plesneală. Li s-a acordat foștilor șefi ai serviciilor secrete titluri universitare, au fost făcuți doctor honoris causa la aceeași Universitate de Vest din Timișoara, de parcă am avea ori o conștiință încărcată și vinovată, ori ne apropiem în mod disgrațios și slugarnic de niște slujitori mediocri ai puterii. Cred că în acest caz este vorba despre ceva foarte evident, așa cum spunea proverbul latin că „măgar pe măgar se scarpină”, cu alte cuvinte, mediocritatea prin mediocritate se ține. La caravana televizoristă, tema Coldea a devenit un subiect de dezbatere, plictisitor și insistent, fiind susținut de niște specialiști găuritori în cașcaval. Este prea multă investiție în mediocritate. Nu cu mulți ani în urmă, unii televizoriști îl priveau cu pietate pe șeful spionilor din perioada comunistă, F. Teodorescu, construiau o statuie a unei inteligențe „artificiale” și mediocre.

            În aceeași ordine de idei, să nu uităm de repertoriul de plagiate „galante”, de teze de doctorat ale sereiștilor, susținute la o Academie, unde „lumina” era Gabriel Oprea, magnific universitar, ghinărar și patriot de circumstanță. S-au făurit mediocri și, pe deasupra, impostori și făptuitori de brigandaj intelectual. Putem constata că există și deosebiri față de vechea securitate formată de lectura la lampă a manualului tânărului NKVD-ist. Ei, cei de astăzi, prizează însă lecturi psihologice și parapsihologice, de la bioenergismul Djunei, cea sovietică, la flăcărica violetă a lui Eleodor Manolea, la nevoie poate fi citită și Mama Omida, și până la lectura plină de mondenitate a tinerei generații de sereiști a „Cărții Roșii” a lui C.G. Jung.

            Prea mult efort în scrierea unei istorii a mediocrității și în publicitatea acestei mediocrități! Consacrăm cu nesaț în spațiul public savorile toxice ale mediocrității ieșite din secret, atât de către jurnaliști, cât și de către opinia publică hipnotizată cultural de cunoscuta bârfă etnică și ... națională. Dacă am da crezare acestor bârfe din gura târgului, că partidul Plus, partidul lui Cioloș, ar fi fost preparat în laboratoarele mediocre ale SRI, atunci cu certitudine traiectoria acestui partid nu ar putea fi decât aceea a unei mediocrități patente, cu toate susținerile sale de către anumite subțirimi intelectuale. Bârfa publică a descoperit originile și genealogia securistă și milițienească în biografia liderului acestui partid și în același timp s-a eludat biografia din tinerețea politică a acestui lider care a virat de la naționalismul integral, promovat de PUNR, la europenismul de comisar al CE. Trebuie să recunoaștem că nu suntem răspunzători de ceea ce au fost parinții și străbunii noștri, dar suntem întru totul răspunzători de traseismul și virajele politice paradoxale. Acest partid ar trebui să-și clarifice nu doar ideologia ci și opiniile de la vârf care se află într-o pâclă totală. Putem înțelege că noțiunea de proprietate interpretată într-un mod neguros de unul dintre liderii feminini ai acestui partid își poate avea explicația în uzurile și uzajele contemporane ale proprietății sau în adaptările noțiunii de proprietate privată la presiunile prezentului. Aceste adaptări sunt prezente în dezbaterile mondene din lumea contemporană, dar nu putem să nu apelăm la lecturi serioase și nu frivole, precum textele „profetului” Harari. Aversele ideologice de factură radical marxistă care produc confuzii în ceea ce privește negarea proprietății private și utopia „grupului”, declanșate de această zeiță a ... ploii din acest partid pe cale să devină gentilic și care se confirmă a fi o „grupoaica”, încep să adeverească bârfele și bănuielile. Helas!

            Cultura mediocrității și manipularea ca funcție publică este contracarată, însă, de un nucleu tare, serios, competent, format din sereiști experți și onești, aflați într-un anonimat al onoarei de a servi. În spațiul public, formatorii de opinie mediocri nu pot cultiva decât mediocritatea confraternă. Ei vor să impună mediocritatea care să bată onoarea.