Campania în care candidaţii vor să ne vândă pe bani grei... nimicul

Pentru un veritabil nehotărât, dar dispus să afle care participant la competiţia electorală poate oferi mai mult acestei ţări şi, prin urmare, ar merita votul său, dezamăgirea ar putea fi cruntă.

Nu de alta, dar până acum, oferta politică a competitorilor electorali cotaţi cu cât de mici şanse de a intra în viitorul parlament tinde spre zero absolut. Sigur, toţi au cel puţin drafturi de programe politice, dar acestea, dacă nu sunt apă de ploaie, simple colecţii de principii frumoase, de genul impropriu numitului program „România 100" al premierului Cioloş, sunt aceleaşi prăfuite şi reşapate, cu mici „update-uri", la fiecare ocazie, programe politice, în care la fel de prăfuitele partide promit, ca de fiecare dată, autostrăzi care urmează să crească precum ciupercile după ploaie, noi revoluţii în educaţie şi sănătate, luptă pe viaţă şi pe moarte cu corupţia şi, în general, fluviile de lapte şi miere pe care le tot aşteptăm de 27 de ani să ne inunde spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Dar să vedem, puţin mai aplicat, cum stau lucrurile. PSD mizează, ca întotdeauna, pe pomeni electorale, iar opoziţia tripletei Iohannis - Cioloş - PNL la tentativa lor nu doar populistă ci şi extrem de periculoasă de a tăia taxe şi a mări, concomitent, salarii a fost o veritabilă mană cerească pentru Dragnea şi ai lui, care au putut, în acest fel, arăta clar cu degetul duşmanii prosperităţii românului, în vreme ce ei, social-democraţii îşi pot juca din nou partitura favorită de arhangheli ai milosteniei, în luptă cu balaurii dreptei, gata, în acelaşi timp, să, plângă de să sară cămaşa pe ei, de mila amărăşteanului românesc.

Deriva vadimistă a lui Dragnea cu fraudatul alegerilor, pe lângă faptul că l-a transformat, pe bună dreptate, în ţinta ironiilor, dezvăluie, însă, că până şi în rândurile celor pe care sondajele îi dau drept mari favoriţi, s-a instaurat oleacă teama că s-ar putea să nu pupe nici anul aceasta ciolanul puterii.

Dacă vom privi, însă, în tabăra liberală, vom ajunge la concluzia că temerile pesediştilor n-au aproape niciun temei. Vedem o formaţiune care încă n-a reuşit să găsească adezivul potrivit pentru marea lipeală dintre PNL şi PDL, în care, în continuare, fiecare tabără îşi elaborează strategii peste strategii pentru subordonarea celorlalţi, un partid care tocmai şi-a pierdut unul dintre capete pe motiv de DNA (lucru care a polarizat, dacă nu chiar antagonizat şi mai abitir cele două găşti), în fine, o formaţiune politică care traversează o crâncenă criză de identitate.

„Marele" PNL se dovedeşte, în continuare, incapabil să trăiască pe propriile picioare. „Prin noi înşine" a ieşit de mult din vocabularul peneliştilor. Mai întâi s-au agăţat de turul pantalonilor lui Iohannis, sperând că, precum PDL, dus odinioară de mânuţă la masa celor bogaţi de Băsescu, la fel şi PNL va găsi în buzunarul neamţului cheile palatului Victoria.

Numai că românaşul nostru, deşi la un moment dat s-a săturat de hăhăielile preşedintelui-jucător, tot dependent de tătuc a rămas, aşa că nu e de mirare că i-a luat mult mai puţin timp să se plictisească şi de cel pe care l-a catalogat drept „preşedintele absent". Aşa că, pentru liberali, racheta Iohannis s-a transformat rapid într-o trotinetă şi aia fără o roată.

Aflaţi în continuare în lipsă acută de lideri, dar şi mai acută de idei, liberalii s-au lipit imediat de salopeta de tehnocrat a lui Cioloş. „Am descoperit extrem de multe puncte comune între programul «România 100» şi programul PNL", explica Alina Gorghiu logodna cu „tehnocratul". Păi care program PNL, că, dacă intri pe site-ul lor, dai direct de „România 100", document despre a cărui consistenţă am făcut deja vorbire?

Dar să mergem la ceilalţi fani politici ai lui Cioloş, USR. Aşa-zisul lor program politic e din aceeaşi categorie cu „România 100", colecţie de principii frumoase şi cam atât. Dar, dacă de la Cioloş aveam pretenţii ca de la un om care e de un an în fruntea trebilor şi ştie exact ce şi cât poate România din cam toate punctele de vedere, de la USR, sincer nu aşteptam soluţii serioase, fundamentate financiar şi economic.

Dar ei nici nu au nevoie de aşa ceva, pentru că şi-au stabilit clar rolul pe care intenţionează să-l joace în viitorul legislativ: vor duce vocea străzii în parlament. Nu vor face niciun fel de alianţe politice, deci cel mult vor susţine un guvern, dar nu vor intra la guvernare şi vor juca rolul, pe care ei înşişi l-au inventat, de „avertizori de integritate".

Strategic, s-ar părea că ei joacă cel mai bine. Consecvenţi rolului de partid antisistem (dar nu unul care se adresează lumpen-electoratului, de tip PPDD, PRM, PRU sau... Donald Trump), de formaţiune care dă de pământ cu toate celelalte partide, care refuză cu obstinaţie orice transfer de la vreun alt partid şi propune apăsat o altfel de politică (deşi de multe ori această politică „altfel" fie e cam inconsistentă, fie are unele tuşe ilare), USR dă impresia de partid cu adevărat nou şi, mai cu seamă, curat.

Lasă senzaţia că ar fi acel partid „Albă ca Zăpada" de care vorbea un fost sociolog de curte al lui Traian Băsescu. Or tocmai din aceste considerente, USR e primul partid capabil cu adevărat să scoată la vot masa tăcută, electoratul scârbit (impropriu numit de unii nehotărât), oamenii care nu mai aşteaptă nimic de la aceleaşi figuri ponosite şi care acum simt că, în sfârşit, li se oferă altceva.

Firesc, USR e atacat de stâlpii sistemului, PSD şi PNL, cu anexele lor ALDE şi PMP. Numai că marile victime ale apariţiei USR pot fi cei din UDMR, care ar putea rămâne în afara parlamentului. Uniunea are un electorat fidel şi stabil, care nici nu scade, dar nu are nici de unde creşte.

Or, scoaterea la vot a unui segment suplimentar de alegători (care nici nu trebuie să fie foarte mare, ar putea fi suficient să treacă pragul electoral) poate coborî procentul reprezentat de voturile etnicilor maghiari sub pragul fatidic de 5%. Altfel, programul politic al UDMR nu oferă de multă vreme nimic nou alegătorilor lor, doar că anul acesta l-au pigmentat cu ceva nuanţe uşor extremiste, aşa, ca să cadă bine şi fanilor lui Tokes.

ALDE şi PMP, ca orice grupuscule strânse în jurul unor lideri plecaţi plini de frustrări din partide mai mari, n-au cum scoate oameni noi la vot (ei sug din electoratele celor mari), aşa că nu afectează procentul UDMR. Despre ALDE ştim care e punctul cardinal al programului său politic: „Totul pentru front, totul pentru victoria împotriva justiţiei!". Nici nu e de mirare faptul că a devenit un veritabil aspirator de penali ostracizaţi în celelalte partide, pe care i-a trimis la înaintare în bătălia pentru parlament.

PMP e un partid care se hrăneşte din gloria apusă a lui Traian Băsescu, un politician uzat, expirat, care şi-a pierdut până şi o bună parte din cei mai aprigi talibani „băsişti" din momentul în care a întors, la rândul său, armele împotriva justiţiei, exact în momentul în care aceasta a îndrăznit să se atingă de blonda preferată a fostului preşedinte. Cât priveşte programul PMP acesta pare a fi rezumat în autolaudatio-ul lui Băsescu: „România nu poate avea un premier mai bun decât mine".