Lumânările pâlpâiau în noapte. "Ion Moina" nu mai era un stadion înghesuit de buldozerele cu dinţi de fier. Intra pe un pod luminat în tărâmul basmelor, în arhiva sentimentală a Clujului. În urmă cu trei ani cu litere de ceară s-a reînnoit promisiunea. Flacăra nu se va stinge niciodată. Te va ajuta să nu te abaţi de la drum.
Două luminiţe sclipeau în vestiarul din Giuleşti. Licuricii s-au transformat în lacrimi, apoi au curs şerpuit pe obraji. Ceilalţi l-au privit cu un nod în gât. Gladiatorul plângea. Nu se întorcea de la o bătălie cu o fiară. Bătălia pe care a dus-o a fost mult mai istovitoare. Revenise pe teren în martie 1997, după nouă operaţii, să le râdă în nas demonilor. În afara buletinului medical, Cristi avea o metodă personală cu ajutorul căreia se convingea că e apt de joc. Dacă piciorul nu ceda după prima alunecare, era vindecat. Dacă vreţi să înţelegeţi ce înseamnă Universitatea, priviţi-l pe Cristinel Pojar. Fundaşul plin de cicatrici, dar niciodată învins, gata să o ia mereu de la capăt.
Torţa purtată peste timp de Mircea Luca, Haţieganu sau Ivansuc a ajuns marţi seară iar acasă. Pe stadionul nou au defilat generaţii de jucători, de la Szoboszlay până la grupele de copii. Filarmonica a intonat imnul compus în 1943, sportivii au făcut turul de onoare. O ceremonie ce ne-a dus cu gândul la deschiderea Jocurilor Olimpice. Povestea Universităţii ţine de spiritul olimpic. A fost important să participe, să rămână în cursă. Olimpiada înseamnă perseverenţă, sacrificiu, dăruire. Am spus cumva "U"?
A fost şi seara lui Pojar. Suporterii au ţinut să-l omagieze pe fotbalistul care nu şi-a trădat echipa şi profesia. La înţelegere cu Ionuţ Badea, vecinul său din cartierul Bună Ziua, Cristi a intrat doar câteva minute în finalul primei reprize. A avut timp să repună de două ori mingea în joc cu mâna, l-a avertizat pe Varga că-l va bloca doar prin poziţionarea în teren. N-a fost cazul, Balaj a fluierat parcă prea repede. Ca o ironie a sorţii, în dimineaţa amicalului dintre "U" şi Kuban, Cristi Pojar a făcut o ecografie! Nu e un scenariu de film american, e purul adevăr. De un an şi ceva îl supără aductorii, sunt momente când abia se poate mişca. S-a temut să nu se facă de râs în faţa clujenilor, deşi suporterii îl iubesc necondiţionat. Fundaşul, care a cunoscut mai multe saloane de spital şi cabinete medicale decât vestiare, a terminat şi ultimul meci în picioare, în aplauzele stadionului gătit de sărbătoare.
Bine, şi meciul? A fost 0-4. Scorul nu contează încă. Partida a fost citită clar de un copil de şase ani, dezamăgit că Universitatea nu a înscris nici un gol: "Galbenii sunt mai mulţi pe teren?".
A fost o lecţie usturătoare, marcată probabil şi de tracul generat de întâlnirea cu un stadion aproape plin. Publicul a făcut haz de necaz. Spectatorii au confecţionat zeci de avioane din plăcuţele folosite la coregrafia grandioasă pregătită de galerie. Dacă jocul Universităţii nu a rupt norii, suporterii au ovaţionat aeroplanele care izbuteau să survoleze pista de atletism şi să aterizeze pe gazon. Doar patru au fost norocoase, unul s-a oprit pe plasa porţii. Supărarea înfrângerii nu poate ţine mai mult decât zborul unui avion de hârtie.
Glumele vor înceta de duminică. În noua viaţă a echipei se va pune accent şi pe rezultate. Arena şi ambiţia finanţatorului vor schimba bioritmul formaţiei boeme.
Se intră într-o nouă etapă din povestea Universităţii. Reperele rămân neschimbate, istoria va fi mereu tezaurul "Şepcilor roşii".
Marţi seară nu s-au mai aprins lumânări. Artificiile au brăzdat cerul şi au vestit că Universitatea s-a întors acasă. Peste câteva ore, Cristi Pojar privea pe geamul aeronavei încercând să zărească stadionul. Şi prin hublou pâlpâiau două luminiţe.
