Este, însă, Biserica înţeleasă conform sensului originar? Este un fapt ce se petrece curent în jurul nostru, anume critica Bisericii: se invocă transformarea cultului în ritualuri formale, comercializarea sacramentelor, funcţionalizarea lumească a unor preoţi, complezenţa faţă de puterile temporale.
Acest fapt a determinat reacţii din partea teologilor de prim plan. Recent (ianuarie 2008) sub numele Joseph Ratzinger Papa Benedict al XVI-lea, editura Rizzoli, din Milano, a publicat volumul Perché siamo ancora nella chiesa, ce strânge conferinţele susţinute de vestitul profesor de teologie dogmatică şi fundamentală la Academia Catolică din München. Aceste conferinţe, reunite în jurul întrebării “pentru ce suntem încă în Biserică?”, reprezintă una dintre cele mai profunde reflecţii din ultimul secol asupra sensului Bisericii. Iată indiciile.
Pentru organizarea Bisericii cheia explicativă – argumentează Joseph Ratzinger – nu este alta decât “teologia martiriului”: tocmai în “martiriu” află expresie profesiunea de credinţă creştină, iar sacerdotul îşi satisface menirea procedând în obedienţă faţă de mesajul Mântuitorului şi lucrând la pregătirea noii lumi a împărăţiei lui Dumnezeu. Creştinul, oricare ar fi el, este legat de “amorul unirii oamenilor”, “care trebuie să se împlinească la capătul unei neîntrerupte purificări a creştinismului, ce se poate completa numai în întâlnirea cu altul” (p. 56).
Pe când funcţiona ca peritus al cardinalului Frings, la Conciliul Vatican II, Joseph Ratzinger a prezentat conferinţa Essenza i limiti della chiesa (1963), în care a adus sub concepte considerarea istorică a Bisericii în creştinism: după “conceptul biblico-patristic” al Bisericii, ca “popor al lui Dumnezeu”, a urmat în creştinism “conceptul medieval”, al corpus mysticum ecclesia, înţeles în sens corporativ juridic, pentru ca în epoca contemporană să se dezvolte “conceptul romantic” al Bisericii, drept corpus Christi mysticum.
S-a ajuns astfel la “conceptul corpului în sens organicist-mistic”. Joseph Ratzinger pleda pentru depăşirea dilemei “Biserica: sau instituţie sau mistică”. El sublinia că din al doilea concept “emerge o inhibare fără speranţă a diverselor aspecte ale realităţii Bisericii” (p. 130) şi arăta că urgenţa este acum reluarea conceptului de “popor al lui Dumnezeu” înăuntrul înţelegerii Bisericii drept corpus Christi.
Soluţia pe care profesorul, cardinalul şi apoi Suveranul Pontif o apără constă în “renovarea primului concept” şi, cu aceasta, “într-o adevărată reformatio”: purificarea prezentului pornind de la origini” (p. 131). Acest concept are, fireşte, multe implicaţii, între care se află conceperea “păcatului”: “păcatul este un mister al diviziunii, al discordiei prin care umanitatea este scindată în egoismul celor mulţi, în care fiecare se cunoaşte şi se înţelege numai pe sine” (p. 137).
Ştim că este însăşi misiunea Bisericii, ca promotoare în lume a învăţăturii lui Cristos, să unească oamenii. “în misiunea Bisericii este dusă la împlinire adevărata esenţă a istoriei mântuirii, misterul unirii” (p. 137) – spunea Joseph Ratzinger. în Perché sono ancora nello chiesa (1970) profesorul de teologie dogmatică al universităţii din Regensburg îşi lua ca punct de plecare al reflecţiei asupra situaţiei Bisericii observaţia din 1921 a lui Romano Guardini: “în realitate se dezvoltă un proces de mare pondere – Biserica se dezvoltă în suflete şi se dezagregă în comunitate”. Resentimentele particulariste de toate felurile (naţionaliste, politice, localiste, sexiste etc.), denigrarea alternativelor, dispreţul tradiţiilor, mentalitatea pozitivistă se extind în comunităţi. Joseph Ratzinger observa că, în reacţie la această dezvoltare, se discută adesea “reforma Bisericii”, dar Biserica este redusă aici tacit la o instituţie printre altele.
Or, “reducerea nu se depăşeşte dacă nu se depăşeşte « criza credinţei »”. “« Moartea lui Dumnezeu » este proces real, care pătrunde astăzi în profunzimea interiorului Bisericii” (p.145). Joseph Ratzinger argumentează pentru a se evita măsurarea eficienţei Bisericii prin analogie cu celelalte instituţii din societatea modernă, arătând că misiunea Bisericii vine mai de departe şi mai din profunzime. Natura Bisericii este bine redată, după părerea sa, de metafora Lunei, lansată de Părinţii Bisericii: “Biserica este luna în cosmosul spiritual-teologic al istoriei mântuirii, în înţelesul că în această metaforă se captează simbolul fertilităţii şi fragilităţii, morţii şi caducităţii, speranţei în renaştere şi înviere” (p.149).
Biserica este locul în care se reunesc cei care îl primesc pe Cristos, încât răspunsul la întrebarea “De ce suntem încă în Biserică?” poate fi formulat astfel: “Rămân în Biserică pentru că numai credinţa Bisericii redă demnitate omului”. Sunt, desigur, admite Joseph Ratzinger, piedici, nereuşite pe calea celui care îşi asumă această convingere. “Dacă astăzi nu mai reuşim... este doar pentru că toţi suntem preocupaţi prea mult de a ne afirma doar noi înşine.... A rămâne în Biserică deoarece aceasta este în sine demnă de a rămâne în lume, deoarece ea este în sine demnă de a fi iubită cu un amor ce o poate face să se transforme, din nou, în ceea ce trebuie cu adevărat să fie – aceasta este calea care şi astăzi este indicată de responsabilitatea credinţei” (p. 161).
Se pot desprinde multiple concluzii din această concepţie asupra Bisericii. Una se detaşează prin importanţă, de departe crucială. Anume, că cea mai veche instituţie a Europei nu rămâne o instituţie printre altele câtă vreme se asumă misiunea Bisericii înăuntrul istoriei mântuirii.
Aşa stând lucrurile, Biserica nu-şi satisface misiunea, lăsându-se epuizată în ritualuri devenite formale sau de funcţii de adaptare în contexte. Joseph Ratzinger a făcut convingătoare în zilele noastre, mai mult decât oricine altcineva, această viziune propriu-zis creştină privind sensul Bisericii.
