11 octombrie - Ziua Şcolii Ardelene. Rolul jucat în istoria României de reprezentanții acestei mișcări
Ziua Şcolii Ardelene este marcată, în fiecare an, la data de 11 octombrie. Sărbătoarea este dedicată omagierii rolului fundamental al ideilor culturale şi politice promovate de mişcarea cunoscută sub numele de Şcoala Ardeleană, ai cărei principali reprezentanţi au fost Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ioan Budai-Deleanu.
La 11 octombrie 1754, episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron emitea decretul de înfiinţare, la Blaj, a primelor şcoli sistematice şi moderne din istoria românilor.
Şcoala Ardeleană, o mişcare cultural-ideologică apărută în Transilvania spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, a fost activă până la mijlocul anilor 30 ai secolului următor, principiile sale fiind preluate de ambele părţi ale Carpaţilor, de viitori militanţi ai Revoluţiei de la 1848. A fost expresia manifestării românilor din Ardeal pentru emancipare naţională şi socială. Programul Şcolii Ardelene - politic, social şi cultural - a fost trasat de episcopul Ioan Inocenţiu Micu-Klein, deputat în Dieta Transilvaniei, care a adresat Curţii de la Viena numeroase memorii şi suplice, între care "Supplex Libellus Vallachorum Transsilvaniae" (1791), potrivit lucrării "Dicţionarul general al literaturii române", Editura Univers Enciclopedic, 2007).
Pătrunderea iluminismului în acest principat românesc, parte a Imperiului Habsburgic, a provocat o adevărată "Renaştere ardeleană", cum a denumit-o D. Popovici. Preoţi în majoritate, iluminiştii ardeleni nu aveau cum să practice un laicism ca acela voltairian, care viza distrugerea Bisericii, nici să împingă raţionalismul până la ateism sau măcar la deism, ca enciclopediştii francezi. Ideologia Şcolii Ardelene este un iluminsm atenuat, modelat de varianta austriacă, "iosefinistă", a curentului, fără a avea un caracter universalist, ca în apus.
Posibilitatea trezirii românilor ardeleni din "somnul cel de moarte" era, fireşte, condiţionată primordial de accesul la învăţătură. Aceasta s-a obţinut, oficial, în urma acceptării, în 1698, de către majoritatea clerului superior, de a trece de la ortodoxie la catolicism. Cel de-al treilea episcop al Bisericii Unite cu Roma catolică, Ioan Inocenţiu Micu-Klein - "cel mai de seamă om politic pe care l-a dat neamul românesc din această ţară transilvană", după cum afirmă Lucian Blaga - a realizat planul de întemeiere la Blaj a mai multor şcoli, plan înfăptuit, din 1752, de succesorul său Petru Pavel Aron, dezvoltat de următorii episcopi, care au extins reţeaua şcolilor în limba română pe tot cuprinsul principatului.
Elevii eminenţi şi-au continuat studiile la şcoli superioare, unii, precum Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, ajungând la universităţi din Budapesta, Viena, Roma, Paris. La revenirea în principat au acordat prioritate absolută domeniilor în care puteau activa în serviciul naţiunii: istoria şi lingvistica. În scrierile cu caracter istoric, realizate pe baze documentare fără precedent şi urmând principii metodologice demne, în parte de istoriografia occidentală contemporană, ei au demonstrat originea romană a neamului românesc şi continuitatea vieţii romane în Dacia; în cele de limbă, au susţinut, cu argumente incontestabile, caracterul esenţial latin al limbii române. Spre exemplu, Dimitrie Eustatievici a alcătuit în 1755-1757 prima gramatică a limbii române.
Lucrările fundamentale, redactate fie în latină, fie în română, fie în amândouă limbile (integral sau rezumativ) aparţin corifeilor Şcolii Ardelene. Unele au fost editate, antum sau postum, altele au rămas în manuscris. Inedită e, de pildă, versiunea latină a principalei opere istorice a lui Samuil Micu, având drept model "Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor" al lui Dimitrie Cantemir: "Brevis historica notitia origines et progressu nationis daco-romanae" (alcătuită în 1778). În schimb s-au editat cele două realizări majore pe tărâm lingvistic: "Elementa linguae daco-romanae sive valahicae" (1780), prima gramatică tipărită, şi anume cu caractere latine, la care a colaborat şi Gheorghe Şincai, şi "Lexiconul de la Buda" (1825, realizat cu participarea mai multor cărturari, între care şi Petru Maior), iar mai târziu, "Istoriia şi lucrurile şi întâmplările românilor", elaborată între 1800-1806, în patru volume manuscrise (tipărită abia în 1995), şi "Scurtă cunoştinţă a istorii românilor" (din 1796, editată abia în 1963).
Printre celelalte titluri de referinţă ale bibliografiei fruntaşilor Şcolii Ardelene figurează "Hronica românilor şi a mai multor neamuri" a lui Gheorghe Şincai, prima istorie ştiinţifică realizată de un român, care nu doar expune, ci analizează critic peste 450 de documente, ca şi "Istoria pentru începutul românilor în Dachia" (1812) şi "Procanonul" (alcătuit în 1783, editat în 1894) de Petru Maior, "De originibus populorum Transilvaniae..." şi "Fundamenta grammatices linguae romanicae.." de Ion Budai-Deleanu.
Şcoala Ardeleană îşi luase un angajament total în lupta pentru susţinerea idealurilor şi intereselor româneşti. Învăţaţii ardeleni nu şi-au precupeţit eforturile pentru a-i "lumina" pe conaţionali în toate privinţele. Instruindu-i intelectual, s-au străduit să îi călăuzească şi în viaţa practică. Disertaţii de teologie, filosofie, logică, etică au alternat cu lucrări ca "Învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului" (Gheorghe Şincai), "Învăţătură pentru prăşirea pomilor" (Petru Maior), "Economia stupilor" (Ioan Piuariu-Molnar), "Despre apele minerale de la Arpătac, Bodoc şi Covasna" (Vasilie Popp). Sfaturi practice conţineau şi predicile tipărite de către "luminătorii" preoţi (Samuil Micu, Petru Maior), precum şi manualele ori calendarele întocmite (Paul Iorgovici, C. Diaconovici-Loga). La acestea s-au adăugat tot atât de variate traduceri, cea mai importantă fiind transpunerea de către Samuil Micu a Bibliei (1795), mult superioară celei apărute la Bucureşti în 1688, conform aceluiaşi dicţionar.
