Parisul trăirii, Parisul mărturisirii... (II)

Parisul trăirii, Parisul mărturisirii... (II)
Opt ani a trăit Hemingway la Paris şi probabil că multe străzi îi poartă încă amprenta paşilor... Dar nu mai e deloc acelaşi lucru, nici la Cafe du Dome, nici la Closerie Lilas, şi nici piaţa St. Michel

(Urmare din ediţia de ieri)

Sticlele de rom St. James sunt prăfuite în galantar şi oamenii preferă să bea câte un "fresh", lângă cafea, mai ales că în interioare nu se mai fumează. Am încercat să refac itinerarul lui, flămând ca şi el, din Pace de l'Observatoire până în strada Vaugirard: "Foamea este sănătoasă şi tablourile arată, într-adevăr mai bine când ţi-e foame..." spunea, şi chiar aşa şi era. Mă opream din loc în loc, în faţa vitrinelor minunate, admirând tablourile expuse, "antiques" pictura şi mobila flamandă, de valoare, şi culorile lor mă pătrundeau până în adâncul sufletului. Dar îmi trezeau şi o întrebare pe care o simţeam crescând, cu fiecare oră care trecea, în adâncul meu: oare ce caut eu aici, în oraşul acesta? Nişte oameni morţi, caut, amintirea unui oraş, imaginea lui care nu va mai fi niciodată aceea de atunci?

"Mâncatul este minunat, de asemenea şi ştii unde mergi să mănânci acum? La Lipp te duci să mănânci şi să bei.". Dar Lipp cel de azi nu mai aminteşte de cel unde "Ernesto" comanda "distingue" în cana mare, de sticlă cu capac, şi salată de cartofi, "pommes a l'huille"... Mai poţi, totuşi, ca pe atunci, lua un, un cârnat "cervelas", cu sos de muştar, un cârnat bun, cu carne şi slănină de porc şi usturoi. Dar nu asta resimţeam ca o apăsare, ci oamenii, oamenii aceştia care treceau pe lângă mine pe stradă, oamenii pe care îi vedeam în restaurante, în magazine: era mai evidentă ca oricând iluzia pierdută definitiv, că putem s-o luăm, întotdeauna de la început, că tot ce-am pierdut, din cauza noastră, mai ales, nu a lăsat urme în sufletul nostru. Că ceea ce nu a trebuit să se întâmple, nici nu s-a întâmplat în viaţa noastră... Cumplite iluzii, în care mare parte a acestei lumi trăieşte, an de an, zi de zi, pe acest pământ. Ne trebuie o călătorie, puţină singurătate, o comparaţie, să ne putem gândi la momentele noastre pierdute. Şi, mai ales, la oamenii pe care i-am pierdut, mai ales cei care ar fi putut schimba totul în noi. Sau, altfel, ar fi putut să ne transforme pe noi în altceva: într-un destin... De aceea îmi plac călătoriile, chiar dacă sunt dureroase: fiindcă e un mod în a ne regăsi inocenţi, într-un paradis, iremediabil pierdut. Chiar dacă ştiu că sunt prea singur ca să "dau ceasul înapoi", şi continui să mă fac că nu conştientizez că această inocenţă este, de fapt, iluzorie. Şi, în fapt, câştig doar prin faptul că în aceste călătorii nu fac altceva decât să îngroş, în fiecare minut, ecranul transparent, care s-a instalat între mine şi lume. Mă protejează? Îmi face rău? Nu voi şti niciodată...

"Dacă n-am şti să dramatizăm, n-am putea să ieşim din noi înşine", spune Georges Bataille. Dar noi? Mă uit acum, trecând spre hotel, făcând ocoluri multe dinspre Champs Elysees, către hotel, la oameni. Mă opresc obosit şi intru într-o cafenea frumoasă, pe Avenue Franklin Roosevelt, dar, cum nu se fumează, beau dintr-odată un espresso şi simt că îmi revin; mă întorc pe Champs Elysees, mustind de oameni, printre umbrele multicolore, de vis ale lampioanelor reflectate în aer, parcă, şi mă amestec în mulţimea gălăgioasă, privesc atent în jur la oamenii aceştia şi îi simt extraordinar de străini mie. Întreaga arteră este blocată, de la un capăt la altul; aveam să aud la Tv mai târziu, că fuseseră la protest un milion cinci sute de mii de protestatari, indignaţi de posibilul accept al guvernului francez ca homosexualii să poată înfia copii... Corect: francezii ştiu să dramatizeze, au vlagă, au instinct civic. Priveam siderat marea de oameni cu steaguri şi primeam răspunsuri la poblemele niciodată rezolvate ale mele. Ale mele, cu propriul meu popor, care de a lungul istoriei n-a avut parte de conştiinţă civică. Am trăit tot timpul unii lângă alţii, în blocuri, călcându-ne pe picioare la cozi, dar, vai, atât de singuri... O singurătate bolnăvicioasă, indusă de necazuri, griji şi suferinţe. Dar oare asta nu ne-a făcut şi mai sensibili, cel puţin pe cei care au înţeles că alegerile "mari" din viaţa unui om sunt cele ale sufletului, ale inimii, şi nu ale minţii şi ale rezultatului unor calcule?

Cred că doar românii pentru care modul de a alege e cel al minţii sunt cei care pot trăi, fără nici o umbră de gând, într-un astfel de oraş, oriunde în Lume; cei care pot să facă asta, cu zâmbetul pe buze. E genul de fericire posibilă, pe care, personal, nu l-am putut înţelege niciodată, decât formal, politicos. Şi n-o să-l pot înţelege niciodată. Deşi, cumva, îi invidiez.

"Conţinutul suferinţei se confundă cu neputinţa de a te detaşa de ea". Spune Levinas, şi poate că în acest "amănunt" stă explicaţia diferenţei între vest şi est. Sigur, poate că are dreptate Cioran, când vorbeşte despre voinţa autodistructivă a românilor, dar parcă prefer să trăiesc în această atmosferă distructivă, dar pe care o pot simţi în adâncurile fiinţei mele. Noi ştim, cred mai bine să (ne) răspundem care este sensul vieţii. Trăirea în ţara ta, până la urmă, înseamnă şi un mod numai al tău, acut şi esenţial, de a o înţelege... În romanele ieftine răspunsul la întrebarea cu "sensul vieţii" este "intensitatea" trăirii, dar dacă mă uit, aşa cum am făcut în această călătorie, mai ales la oameni, îmi dau seama că dacă această intensitate se traduce prin civilizaţie şi bogăţie, atunci văd clar că tocmai acestea sunt cele care îndobitocesc. Dacă noi am avut în ultimii ani disperare, suferinţă şi privaţiuni, astea doar ne-au ameţit de cap; dar nu suntem, totuşi, îndobitociţi.

N-am văzut o astfel de manifestaţie de protest nicicând în România: sute de echipaje de poliţie şi tot atâtea formate din bărbaţi masivi, tip "robocop" de-a "Gendarmerie", dar complet neagresivi, nici măcar prin atitudine. Cât era instinct, cât era "înfierbântare", şi câtă cultură civică, va rămâne pentru mie un mister... A trebuit să ocolesc până la Place de L'Etoile, apoi pe străduţe baricadate: case înalte, vechi, "dix-huitieme", cu lumini aprise, aduceau aminte de vremuri mai "însorite", un aer de civilizaţie "fin de siecle" m-a însoţit discret până în strada Faubourg St. Honore, lăsându-mă în faţa vechiului hotel Castiglione.

Dar cel mai interesant e să bei, pe terasă, mângâiat de soarele sărac, o cafea în Rue de Rivoli, printre străini, oh, atâţia străini, care fumează umiliţi, tremurând pe scaune şi să priveşti furnicarul care trece în sus şi în jos, admirând de-afară (nu cumpărând!) vitrinele aranjate extraordinar, de la cele ale ciocolateriilor, prezentând ouă de Paşti, turnate după stilul "Modigliani", şi până la Annik Goutal, Birioni, Balenciaga, Jovoy-Parfumes Rares, Hermes, apoi să te-ntorci mergând încet, pe rue Boissy d'Anglais, spre Galerie de la Madeleine şi să te opreşti mai jos, la restaurantul L'Obe, de la Crillon, să traversezi holul, unde orice zgomot este înnăbuşit în covoare groase şi să guşti o cafea cu un caimac gros şi minunat. Strălucirea şi graţia, liniştea şi preţiozitatea Parisului e incredibilă şi ameţitoare. Apoi, din nou pe Rue Faubourg St. Honore, pe lângă Salvatore Feragamo şi Brunello Cucinelli, până la squarul liniştit şi însorit "Village Royal", unde poţi să te odihneşti. Vis-a-vis, catedrala Madeleine îşi aruncă respiraţia sobră peste somptuoasele magazine în care nu se înghesuie aproape nimeni: Dior, Agatha, Anne Fontaine, Bell&Ross, Bric's, Chanel, Escales, Emling, Guy Degrenne, Napapijri, Patric Roger. E ora mesei şi oamenii, mai ales francezi, cupluri se aşază înghesuiţi la mesele mici ale terasei "Le Village".

Mănânc o supă delicioasă de fructe de mare, fără să mă mai gândesc, o vreme, la nimic. Ca un Hemingway flămând şi obosit. Mă uit apoi, ca trezit dintr-un vis, privesc împrejur, la cuplurile de pe terasa plină şi constat că mi-e foarte dor de "acasă", că totuşi noi, chiar dacă suntem aşa cum suntem, nu ne-am pierdut deloc sensul vieţii. Mi se pare atât de vizibilă înstrăinarea acestor oameni, încât mă declar perfect de acord cu cei care remarcau că civilizaţiile vestice şi-au pierdut încet, încet chiar sensul vieţii, devenind din ce în ce mai preocupate, nu de viaţă, ci de sensul ei, în sine. Nu trebuie decât să stai câteva zile, bunăoară în Paris, să-ţi dai seama că oamenii aceştia nu par a mai căuta ceva, un alt sens al vieţii, ci mai degrabă îl teoretizează pe cel ştiut şi măcinat de istoria lor. Figuri serioase, sobre, chiar şi când se bucură de liniştea mesei. Tac mult şi abia scot câte un cuvânt. Parcă au uitat că cea mai umană soluţie este iubirea... Pare că aici, sub soarele firav, în Oraşul Lumină, iubirea pare să se fi transformat doar în ordine, şi atât. Or, asta nu înseamnă pentru mine aproape nimic. Sau, maximum, confuzie. Ducerea "pe picioare" a unei confuzii frumoase, într-un mediu curat, cu lumini, dar şi cu o ordine care nu duce decât la bunăstare, la a putea cumpăra, mânca şi călători, e, cred, "meritul" acestei fericite confuzii. Drama este de cealaltă parte a acestei "faţade" a civilizaţiei: în birourile mici, în faţa calculatorului, în restaurante, servind aceiaşi clienţi, în case, în familii, în sufletele lor hăituite, în dramele lor nevăzute. Nu ştiu de ce simţeam mai mult decât "glamour"-ul, mai acut, acolo, o dorinţă de supravieţuire, surdă, obositoare prin însăşi "ordinea" şi "civilizaţia" ei, şi mai ales dezumanizantă. Dorinţa de supravieţuire, evidentă şi banalizată. Or, cine vrea să supravieţuiască, de fapt, nu trăieşte... La o masă, chiar lângă mine, o doamnă buhăită, roşcată, cu un diamant mare pe deget îi vorbeşte domnului cu care împarte masa despre "mon orgasme". El se uită în altă parte, mănâncă, nu răspunde. În dreapta, un tânăr elegant şi slab, ca o fantomă, îmbrăcat de la "Corneliani" mângâie unsuros mâna unei domnişoare blonde, comune, cu faţa lată, uşor vulgară, de parcă s-ar despărţi de ea, pentru totdeauna, în secunda următoare. Aveau, am observat, cu toţii, aerul acela îngrozitor de belferism şi de suficienţă, ca şi cum ar spune şi şi-ar spune, ca să se convingă pe ei înşişi, neauzit că "tout va bien!"

Am prins un Siglo VI şi am luat o ultimă cafea. Brusc, simt cum mi se face dor de Cluj, de cafeneaua mea, de locul acela, de oamenii de acolo; fără nume, fără înfăţişare, dar EI, aceşti "ai mei", "ai noştri", generaţii ratate sau nu, cu modul lor superficial de a-şi înţelege propria plasare în istorie, a lor şi a destinelor lor. Cu mica lor fericire domestică, simplă, de popor prostit de fiecare dată de politicieni hulpavi şi imorali. Mi-era dor de satele din Mărginimea Sibiului, de oraş, de parcul "Sub Arini" şi de "Romischer Kaiser", de străzile copilăriei, de Cluj, de lipsa noastră/a mea de destin, de puţinii prieteni, de interiorul sufocat de cărţi al casei mele, de Ţara mea. E un lucru pe care îl simt întotdeauna când mă aflu într-o călătorie, mai mult de o săptămână, în vreun oraş "civilizat", aflat, cum spun unii, "afară". Anume, acela că n-aş putea trăi niciodată, şi n-aş putea să fiu fericit, decât în România mea, aşa cum este ea.

Autorul acestui reportaj a închis comentariile la acest articol.

Etichete
Comenteaza