Cine sabotează Parlamentul? Şi de ce?

În câteva zile voi publica o statistică în acest sens pe care o voi prezenta într-o nouă declaraţie politică pe această temă. Proiectele legislative care au primit un aviz favorabil de la Guvern sunt într-un număr cu totul şi cu totul nesemnificativ. Concluzia ar fi ca deputaţii şi senatorii sunt incapabili să-şi ducă treaba la bun sfârşit. Să legifereze. Sau munca lor este sabotată. Care este adevărul? Şi ce consecinţe are acest fenomen?

Atunci când se face bilanţul, ce constată opinia publică? Faptul că a trecut un an sau au trecut doi, trei ori patru, iar parlamentarul X nu se poate lauda cu nicio lege promovată şi, uneori, cu niciun amendament. Şi atunci, pe bună dreptate, oamenii se întreabă: "Ce caută domnul X în Parlamentul României? De ce îl plătim noi cu atâţia bani?". Acest tip de judecată se aplică, din păcate, nu doar unui senator sau unui deputat, nu doar unui grup restrâns de aleşi, ci tuturor. Şi, cel puţin în aparenţă, oamenii au perfectă dreptate. Bilanţul aşa arată. Activitate legislativă zero. Şi asta în condiţiile în care principala atribuţie şi obligaţie a Parlamentului ca instituţie şi a parlamentarului ca persoană este de a face legi bune pentru oameni.

Cum de asistăm, în România, la această situaţie stranie care ne singularizează? Prima explicaţie care ne vine în minte este că cetăţenii au ales greşit. Au ales senatori şi deputaţi lipsiţi de interes care nu sunt dispuşi să facă nici cel mai mic efort pentru a-i ajuta pe cetăţenii care i-au ales, promovând legi mai bune. Sau care nu se pricep, neavând cunoştinţele elementare să scrie un act normativ sau un amendament. Cel mai comod este să le aplicăm prezumţia relei-credinţe. Să spunem, aşa cum se şi întâmpla adesea, pur şi simplu că politicienii se zbat să ajungă în Parlament pentru a trage chiulul şi pentru a încasa, degeaba, 4.000 de lei pe lună la care se adaugă alte costuri, mult mai mari, ale instituţiei. "Este un preţ al democraţiei", spun cei mai optimişti. "Ce să facem? Trebuie să îl plătim pentru a intra în rândul lumii, pentru a avea şi noi un Parlament". "Este o ruşine, spun alţii, Parlamentul ar trebui dizolvat şi cu asta basta". Mai există, desigur, şi ipoteza conform căreia domnii parlamentari nu au minimum de cunoştinţe necesare şi atunci tot ceea ce propun este o simplă gângăveală. Proiecte de legi şi amendamente nefundamentate, fără vreo finalitate, simple gângăveli. Şi atunci cum rămâne cu sutele de consilieri plătiţi de Camera Deputaţilor şi de Senat? Care este rostul lor? Nu cumva tocmai acela de a-i ajuta, din punct de vedere tehnic, pe deputaţi şi senatori să-şi formuleze iniţiativele? Sunt toţi aceşti specialişti proşti? Sau răuvoitori? Sau, pur şi simplu, sabotori?

Cele de mai sus sunt aparenţe care, în mod cert, odată imprimate în cortexul memoriei colective, reduc, până la o limită alarmantă, credibilitatea cele mai importante instituţii democratice a unui stat. Dar ce există dincolo de aceste aparenţe?

Există reflexe autoritariste de care se face vinovat fiecare Guvern. Ca să nu mai vorbesc de staff-urile tehnice ale ministerelor. Iar consecinţa acestor reflexe este nu numai scandaloasă, ci şi dezastruoasă. Voi reveni.