Fiind vorba de o instituţie cu pondere majoră în viaţa umanităţii, interesul pentru pontificat rămâne, fireşte, mare, chiar şi în această epocă de secularizare a conştiinţelor şi de expansiune a unei religiozităţi după ureche şi frecvent improvizată. În plus, noul papă vine, în premieră, din cultura extraordinar de fecundă în urmări a iezuiţilor (Karl Rahner fiind reperul său dintre teologii secolului trecut), cu experienţa pastorală din America Latină şi cu o formaţie teologică desăvârşită la Frankfurt am Main, sub influenţa lui Romano Guardini. Peste toate, stăruie întrebarea: care va fi direcţia de acţiune caracteristică a Papei Francisc?
Se ştie prea bine că papii aleşi în perioada postbelică au marcat, fiecare, istoria. Bunăoară, Ioan al XXIII-lea şi-a asumat acel aggiornamento teologic şi eclesial ce a schimbat profund cursul lumii, Paul al VI-lea a condus grupul de teologi de rară calificare (de Lubac, Congar, Ratzinger, Kung şi alţii) care au lucrat la elaborarea declaraţiilor de cotitură ale Conciliului Vatican II, Ioan Paul I a lansat tema angajării Bisericii de partea democratizărilor din societate, Ioan Paul al II-lea a contribuit la restructurarea geopolitică a lumii lărgind această temă, iar cel mai mare teolog care a urcat în scaunul petrin în ultimele patru secole a făcut din răspunsurile creştinismului o referinţă fundamentală în cultura timpului nostru. Cu Benedict al XVI-lea, s-a ajuns la etalonul neobişnuit de înalt ca suveranul pontif să fie nu doar teolog de cea mai mare anvergură, legitimat de opera originală, ci şi gânditor ce-şi asumă să dea dezlegări la frămîntările omenirii. Solicitarea care se adresează celui care a succedat liniei tocmai evocate, în 2013, este, evident, cât se poate de mare. Cum va răspunde Papa Francisc?
Consideraţii detaliate vor putea fi făcute abia cu timpul. Să ne oprim deocamdată asupra cărţii cu care Cardinalul Jorge Bergoglio debutează ca Papă - volumul Il nuovo Papa si raconta. Conversazione con Sergio Rubin e Francesca Ambrogetti (Salani Editore, Milano, 2013) - şi să desprindem prefigurările noului pontificat. Ce anunţă, aşadar, prima carte a Papei Francisc, în materie de direcţie de acţiune a pontificatului? Ce promite noul pontif să înfăptuiască?
După instalarea lui Benedict al XVI-lea, comentatorii vorbeau de un timido care a simplificat complet viaţa curentă a papei, ceremonialul, şi a lăsat timp pentru reflecţii în bibliotecă. După instalarea Papei Francisc, se vorbeşte de o persoană discretă şi deschisă, care locuieşte şi acum într-un hostel destinat celor care vin cu treburi la Vatican. În acelaşi timp, este notoriu faptul că fostul cardinal Jorge Bergoglio răspundea personal la telefon, circula cu tramvaiul şi trenul, vizita nevoiaşii, petrecea după amiezi în carcerele închisorilor, iar la instalarea ca primat al Argentinei a preferat straiele de ceremonie ale înaintaşului său, în loc să lase să se cheltuie cu confecţionarea altora, noi. Dincoace de toate, se întrevede, prin multe indicii, un pontificat ce va accentua importanţa felului personal, caracterizat de simplitate, modestie şi umilinţă, de a asuma viaţa pe Pămînt şi relaţia cu ceilalţi.
Noul suveran pontif afirmă răspicat, în Il nuovo Papa si raconta, că Biserica trebuie „să facă o alegere şi să coboare în stradă pentru a căuta oamenii, a cunoaşte persoanele pe nume" (p.71). Biserica trebuie să evite autoreferenţialitatea. „O Biserică - spune el - care se limitează la a administra travaliul parohial, care trăieşte închisă în comunitatea sa, ajunge exact ca o persoană autoreferenţială: devine paranoică, autistă" (p.72). Papa Francisc se opune explicit „clericalizării (clericalizzatione)" Bisericii şi pretinde sacerdoţilor să fie nu „administratori", ci „păstori", în sensul genuin al termenului. Biserica are de revenit la caracterul ei misionar. Dintre predecesori, noul papă îl elogiază, sub acest aspect, pe Ioan al XXIII-lea, „care era, de asemenea, un păstor care ieşea în stradă" (p.75). El este de acord cu ideea pe care Benedict al XVI-lea a formulat-o în Spania, anume că religia creştină nu este un „catalog de interdicţii", ci o orientare spre acţiune afirmativă. El cere creştinismului actual să dea prioritate „întîlnirii dintre persoane, pentru a merge împreună (incontro tra le persone, al caminare insieme)" (p.76). Se anunţă, astfel, un pontificat ce vrea să smulgă Biserica din ritualism printr-un angajament efectiv al preoţilor în relaţie cu viaţa credincioşilor şi printr-o reevaluare a vieţii înseşi.
Una dintre acţiunile lui Ioan Paul al II-lea în Biserică a fost izolarea „teologiei eliberării", apărută în America de Sud, sub impulsul unor teologi germani (mai ales J.B.Metz), cu deviza legării mântuirii din creştinism de revoluţionarea societăţii. I-a revenit cardinalului de atunci Joseph Ratzinger sarcina să respingă suprapunerea dintre religie şi politică, iar prefectul responsabil cu doctrina a argumentat teza că mântuirea transcende orice istorie concretă şi orice subiect istoric (pentru detalii vezi Andrei Marga, Absolutul astăzi. Teologia şi filosofia lui Joseph Ratzinger, Eikon, Cluj-Napoca, 2010, pp.229-232). Era de aşteptat ca un papă venit de America de Sud să reia tema. In volumul Il nuovo Papa si raconta avem trei exprimări concludente - acordul cu teza lui Joseph Ratzinger, observaţia că în acea respingere a „teologiei eliberării" s-a insistat doar pe „limitele" acesteia, fără a se epuiza poziţia Bisericii (p.78), şi îmbrăţişarea tezei că Biserica face „politică în sensul evanghelic la cuvântului", la distanţă de opticile inevitabil înguste ale partidelor politice (p.79). Papa Francisc lasă să se întrevadă un pontificat în care politica este asumată drept preocupare cuprinzătoare pentru soarta oamenilor, ce vrea să evite „infiltrarea ideologică" de orice extracţie. Denunţarea violării drepturilor omului, a oprimării şi excluziunii sociale, a educaţiei insuficiente şi a alimentaţiei carente deţin locul central în politica pe care o preconizează, după cum „cultura muncii (cultura del lavoro)" şi a capacităţii de creaţie este socotită temă „nesubstituibilă (nesostituibile)" a acesteia (p.103).
Conceperea relaţiei cu alte religii şi denominaţiuni este teren de specificare a unui pontificat. Papa Francisc derivă aici consecinţe din viziunea sa generală organizată în jurul „iubirii (amore)". Conceptul său al „iubirii" - aşa cum observa Marele Rabin de Buenos Aires - îşi trage sursele din Deuteronom („Tu vei iubi, aşadar, Eternul"), Levitic („Îl vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi") şi, desigur, din Evanghelia după Matei. În chip evident, Vechiul Testament şi Noul Testament sunt preluate în unitatea lor indestructibilă şi asigură, împreună, temelia abordărilor. Papa Francisc anunţă un pontificat ce continuă linia ecumenică a rezoluţiilor Conciliului Vatican II, de la nivelul atins de predecesorii săi care au creat praguri istorice în materie, Ioan al XXIII-lea, Ioan Paul al II-lea şi, mai ales, Benedict al XVI-lea.
