I-a dat un fluviu lung şi larg, care s-o străbată şi să se verse-n mare. I-a dăruit o deltă cu mii de specii de păsări, animale, peşti, plante şi flori. I-a oferit râuri multe şi câmpii cu pământ negru și gras. I-a dat bogăţii de tot felul: aur, cărbune, fier, petrol, uraniu, cupru.... I-a dăruit, de fapt, tot tabloul lui Mendeleev. Apoi, Darnicul Creator i-a dat acelei ţări dealuri multe şi domoale, înțesate cu pomi plini de rod. Iar pe povărnișurile munților domoli a sădit multă pădure, căreia i-a zis: aici ţi-e locul! Creşti şi te înmulţeşte! Ca să stăvilești puhoaiele norilor și să purifici aerul. Ca să ții de adăpost şi să le dai hrană copiilor mei, lighioanele şi jivinele mândre ale pământului. Ca să atragi ploile şi să laşi apoi, să izvorască din tine şi din burta munţilor peste care te vei întinde, pâraie de ape minerale şi ogaşe pline cu păstrăvi zemoşi şi strălucitori. A cumpănit și zămislit,
Drăguțul de Dumnezeu, ca pentru gospodăria sa din ceruri. Ca să fie bine pe pământ. Ca să fie rai și aici, nu numai la el acasă. S-a întrecut pe sine, Mărețul de Dumnezeu, cu darurile ce le-a lăsat în ținutul dintre mare, Dunăre, munți și Tisa. În ziua în care Creatorul a zămisli aceast tărâm de vis, el tocmai se trezise dintr-un somn odihnitor, după multe munci și și grele ispite la care-a fost supus prin depărtate ținuturi pietroase și ostile. Era prima lui zi de week end şi era vesel şi se simțea ăl mai mare boier. Nu-şi mai încăpea în Spaţiu şi în Timp de bucuria dată de frumuseţea şi perfecţiunea creaţiei sale. Îi era tihnă lui Dumnezeu de Minunea pământeană zidită de el. Acel loc era până la urmă refugiul Lui. Grădina Lui. Sau mai bine spus, era domeniul Său de vacanţă. Odată săvârșită creaţia sa, Dumnezeu şi-a dat seama că locului îi lipseşte ceva, şi anume vietățile despre o carte veche și înțeleaptă spune că ar avea chip şi asemănare cu ale sale. Vertebrate şi muritoare, ce-i drept, dar dăruite cu grai și rațiune.
Ființe mici și ingrate, veșnic nemulțumite și schimbătoare, dar care-i puteau servi totuși ca şi companioni în Raiul său pământean. Cu care să împărtășească și să nu se plictisească în serile lungi și faine de august, atunci când se pogora, în concediu, pe pământ. Domeniul său de vacanță era locul perfect în care orice muritor visa să primească viză de intrare, însă numai urmașii „celor mai viteji şi mai drepţi dintre traci" urmau să fie binecuvântați cu reședință permanentă acolo. Ca să le fie de bine și-ndestulare. Darnic fiind, Prea Bunul, s-a tot gândit: „Mă, nu-i bine doar drepții și vitejii să-mi fie oaspeți permanenți. Se cade să las măcar o portiță deschisă și celor de alt soi. Zis şi făcut! Cu ochi miloși s-a uitat El pe pământ, ca să adune ceva ființe mai de soi. Apte să facă casă și familie bună de rodit urmași nobili și vajnici, ca să țină grijă bună și scut grădinii sale pământene. La acel moment tot ce a găsit disponibil au fost niște legiuni de latini înrăiți de corupție și războaie inutile prin toate colțurile ostile ale unui imperiu prăvălit în descompunere. Fiind Dumnezeu şi, mai ales, simţindu-se Dumnezeu, El şi-a spus că nu-i nici un bai dacă cei care vor veni în Edenul său pământean sunt așa. Că, doar și drepții și vitejii săi au tot felul de patimi prin sânge. A mai avut El parte de ticăloși, vameși și de păcătoși. Ba chiar a și luat masa cu ei, îmblânzindu-i și preschimbându-i în apostoli și mucenici. În plus, raiul are darul să-i preschimbe pe toţi, fie ei tîlhari, vânduți și decăzuți, în oamenii buni. Ce eroare, vai!..., la infailibilul Dumnezeu.
Secolele s-au dus ca boarea iar Prea Ocupatul şi Prea Grijuliul Domn n-a mai avut grijă de scump domeniul său. A crezut, Măritul, că atâtea daruri vor fi de ajuns și îndestulați fi-vor toți. Și toate. Cu urmași fămânzi și lacomi, cu moși, nepoți și strănepoți. Că le va fi destul și le va ajunge-n veci oaspeților săi permanenți din raiul pământean. Nu știa, nici măcar el, Înaltul, ce hău lacom și adânc poate fi un suflet de om. Și câtă pustietate otrăvitoare poate naște orbirea, orgoliul și nepăsarea. La ceas de amiază, azi, făcând rapid un inventar, Domnul raiului pământean nu prea mai găsea nimic din ce-a lăsat. Păduri nu-s și nici jivine mîndre. Aur nu-i și tot petrolu-i dat. Cîmpurile-s înțelenite, ori pe alte mâini, iar apa-i tulbure și goală de viață și de vietăți. Doar oaspeții săi par la fel, ca la început. Săraci și neajutorați în mijlocul atâtor bogății pierdute și risipite. Și-n căutarea unui alt rai pământean pentru ei și copiii lor...
