Chiar unii profesori universitari mărturiseau candid că au copiat inovații din publicații de referință în specialitate. Autori care apelau la articole din legislație nu tăinuiau nuda translatare de fragmente din lucrările altora.
Pe scurt, se plagia pe șleau. Desigur însă că plagiatul s-a lățit în vremuri mai noi. Al. Dobrescu a avut paciența să sondeze trecutul mai îndepărtat, în "Corsarii minții. Istoria ilustrată a plagiatului la români", (Emolis, 2007), după ce Pavel Balmuș readusese tema în actualitate în volumul "Plagiatul la români" (Arc 2004).
Această maladie s-a dezvoltat și în alte țări. Explicația este că, odată cu sporirea importanței specialiștilor și a studiilor parcurse pentru ocuparea de funcții publice, mulți au înțeles că titlurile și certificatele contează și au luptat să și le procure cu orice preț.
Cât de mare este și acum lupta se poate vedea în cv-uri obsedate pe scară largă de cuvinte care să sune bine, mai mult decât de conținutul pregătirii Mai nou, aproape fiecare concurent se laudă cu ce“master” a parcurs și unde, chiar dacă certificatul, doar, nu înseamnă mare lucru.
Plagiatul a fost, în orice caz, una din căile alese pe scurtătură. Plagiatul nu este o excrescență strict autohtonă. Ca o notă distinctivă, însă, la noi, după 1989, s-au creat numeroase specializări universitare și catedre, iar noile generații au avut șanse mai mari ca oricând înainte să acceadă la ele. Au fost prea puține concursuri veritabile pe posturi,datorită penuriei de candidați.
Fiind angajați în activitățile partidelor sau în competițiile din universități, unii nu au mai mers pe calea efortului dea-și elabora cu forțe proprii lucrările de doctorat, ci le-au dat, spre scriere, pe mâna altora. Aceștia au copiat, bineînțeles, din diferite cărți, cum s-au priceput, doar să nu bată la ochi.
Apoi, peste ani, relațiile interpersonale s-au stricat, încât scribii lucrărilor de doctorat nu au mai ținut secretul, ci au deconspirat ceea ce au făcut și pentru cine. Cei din jur au căpătat astfel informații spumoase despre diverse plagiate.
Chestiunea plagiatului a câștigat însă relief abia odată cu observarea păcatului la o persoană ajunsă prim ministru. În acel moment, un fost ministru, nici el fără pată pe traseul școlar, dar care făcuse parte dintr-un guvern înlăturat, s-a obstinat să atace situația. Trebuie spus de la început, spre a respecta faptele, că plagiatul nu se întâlnește doar la oamenii unui partid sau altul, chiar dacă s-au creat aparențe pentru această impresie.
Adică, cei din partidul guvernelor înlăturate, care au dezvăluit plagiatul oponenților lor și au propus măsuri zise“dure”, nu erau deloc inocenți. S-a plagiat și înainte și mai târziu, de către persoane devenite demnitari în guvernele de după 2004.
De aceea, campania unui partid sau altul împotriva plagiatului din partidul rival nu are cum să vindece țara de plagiat. Plagiatul este o maladie răspândită care trebuie combătută nu doar în cazul unora și nu numai cu măsuri punctuale, cum se face și la această oră.
După cum plagiatul nu este singura maladie de care suferă sistemul calificărilor superioare – chiar universitățile majore – mai cu seamă în consecința lacunelor reglementărilor și, mai nou, a legii învățământului din 2011, rămasă în vigoare.
Se poate constata că această lege, retrogradă în multe privințe, începând cu viziunea, pe care naivii o socotesc în regulă în virtutea aparenței de tehnicism și “duritate”, a fost, la rândul ei, terenul prielnic al degradării doctoratului și al expansiunii altor maladii.
Sporirea imposturilor profesionale, a nepotismului, a cleptocrației, la dimensiuni necunoscute înainte în istoria țării, are surse chiar în lege. Să rămânem însă la plagiat. Plagiatul este un furt și nu poate fi tratat decât ca un furt, Doar caracteristicile furtului trebuie lămurite. Nu este adevărat că plagiatele au loc fiindcă nu este reglementat. Într-adevăr, nu știu să existe la noi un articol de lege care să interzică explicit plagiatul.
Dar de aici nu rezultă că plagiatul de până la adoptarea unei reglementări exprese ar fi nepenalizabil. În definitiv, câte furturi nu sunt menționate în lege și rămân furturi, oricum se privesc? Nu este adevărat nici că nu se știe precis ce este plagiatul.
Se știe de mult, chiar dacă este mai curând o convenție tacită sau, poate, o cutumă. Bunăoară, este plagiat preluarea de fraze din scrierea altui autor fără citarea în notele de capitol (nu doar în lista bibliografică!) a scrierii din care s-a făcut preluarea.
Știm prea bine că se preiau definiții ale substanței din Aristotel, ale mișcării din Newton, ale vitezei din Einstein, se preiau teorema lui Pitagora, legea Boyle-Mariotte, propozițiile lui Darwin despre selecția naturală, maxime din tezaurul sapiențial – oricum propoziții din autori clasicizați.
Acestea sunt, firește, un fel de bun comun al oamenilor, pentru care nu se mai invocă autorul, deși toate pe lume au autor precis. Nu această preluare de propoziții devenite bun comun este plagiat, dar este plagiat orice altă preluare. Mai știm că discipolii perpetuează inevitabil formulări ale maeștrilor.
Nici în acest caz nu este plagiat preluarea unui concept, a unei formulări extraordinare, cu condiția ca relația discipol-maestru să fi fost la propriu și să fie invocată. Adică, nu ești discipolul cuiva pe care nu l-ai întâlnit direct vreodată, ci cel mult în corespondență. Dar și aici, în rest, începând cu preluarea de pasaje, se cuvine citat autorul și locul din care s-a preluat un text.
Se încropesc astăzi tot felul de măsuri de combatere a plagiatului. Acest efort nu este nicidecum singura problemă a învățământului și s-ar greși dacă toată discuția despre starea educației s-ar reduce la plagiat. Sunt fapte în educația din anii recenți cu efecte mult mai vaste și dăunătoare! Ca și plagiatul, și acelea ar trebui combătute.
Reușește stârpirea unui furt punctual, cât timp nu se atacă furtul pe întreaga suprafață a societății? Se poate opri plagiatul câtă vreme confuzia valorilor este sistematică? Revenind la chestiunea strictă a plagiatului, eu cred că sunt la îndemână măsuri ce pot fi eficace.
Mă opresc la câteva. Plagiatul nu se poate combate doar prin măsuri tehnice de filmare a lucrărilor, chiar dacă electronica oferă un ajutor imens. Nimeni nu are resursele să pună pe site-uri toate scrierile
din trecut pentru a stabili când sunt copiate fraudulos. Trebuie perseverat în acest sens, dar să nu ne facem iluzii. Este un demers care ia timp enorm și costă. Împrejurarea că se abordează învățământul mai mult cu măsuri tehnico-birocratice, de genul stupidei supravegheri electronice la bacalaureat, ține de umorul trist al decidenților timpului și de nivelul lor.
Problema plagiatului, trebuie recunoscut, nu se rezolvă cu supraveghere extinsă, oricât ar fi de extinsă. Plagiatul are nevoie de abordare juridică și se dezleagă începând cu formularea explicită în lege. În alte țări s-a luat demult această inițiativă. Acolo unde nu funcționează simțul răspunderii, numai reglementări legale lipsite de ambiguitate și apoi aplicarea acestora mai pot schimba situația.
Este nevoie însă, dacă vrem să rezolvăm temeinic chestiunea plagiatului, nu doar de un articol de lege, ci de reglementări legale pe o gamă mai largă. Oare doar doctoratele plagiate duc la titluri fără acoperire? Nu cumva sunt, din nou abundent, și alte titluri, inclusiv profesuri, fără acoperire? Nu ne aflăm iarăși în fața unei inflații de titluri și demnități date în universități și în societate pe alte considerente decât valoarea persoanei? Nu cumva avem de a face cu o cuprinzătoare confuzie a valorilor căreia ar fi benefic să i se pună capăt?
Plagiatul este legat prin fire numeroase cu diverse maladii ale acordării titlurilor și demnităților. Bunăoară, cu tot mai slaba originalitate a lucrărilor de doctorat, cu ocuparea mediocră a profesurilor, cu desemnarea fără criterii serioase a conducătorilor de doctorat, cu nepotismul, cu năravuri din instituții și societate opuse meritocrației, cu practici ale ignorării valorii.
Sunt, în orice caz, mai multe materii de reglementat în legislația titlurilor din România. Dau doar câteva exemple.Ce este o contribuție – fie ea științifică, filosofică, teologică sau artistică – va trebui înscris în lege. Doar așa poate începe delimitarea, măcar formală, a inovației efective de pastișe, comentarii, prelucrări în scop didactic.
Ce este plagiatul și ce penalități atrage pentru făptuitor va trebui formulat univoc. Dreptul de autor ar trebui reglementat complet. Doctoratul și condițiile obținerii lui trebuie revizuite adânc. De pildă, actualele școli doctorale sunt de nivel jos. În plus, este absurd ca validarea doctoratului să nu includă consiliul profesoral al facultății, iar răspunderea acordării să fie a nimănui – cum se petrec în fapt lucrurile în legislația în vigoare.
Trebuie bine specificat cine are dreptul să conducă doctorate, cu exigență mai înaltă privind opera aceluia. Soluția din legea actuală cu acreditarea este mai curând o originalitate carpatică ineficientă din capul locului. În condițiile inflației de titluri acordate fără suport, titlul de profesor universitar trebuie lămurit din nou. Introducerea, precum în alte țări, a unui titlu superior de profesor, cu ocupare pe baza contribuțiilor efective și a operei, va fi soluția inevitabilă, dacă se vrea ieșirea din situația actuală a compromiterii titlurilor.
Ce este o instituție de învățământ superior și, în particular, o universitate trebuie stabilit, de asemenea, prin lege, și în România, (vezi exemplul Poloniei). Nu sunt prea multe universități publice în țară, cum se perorează adesea; chestiunea gravă se leagă de împrejurarea că ele se imită inutil una pe alta. Mulți își aduc în insituția în care lucrează fii, fiice, nurori, gineri, încât, în condițiile legii din 2011, nepotismul a înflorit fără precedent.
Soluția adoptată de alte țări (Germania, Franța, de exemplu) – în care orice candidat are în față șanse, dar după ce a câștigat concursuri înalte universități decât cea în care a absolvit sau din care fac parte rude apropiate – va trebui îmbrățișată dacă se vrea să se iasă dintr-o corupție ce devine unică în Europa.
Trebuie înțeles că, în ceea ce privește calificările, nu sunt moșteniri precum averea sau tronul! Cele evocate sunt doar câteva dintre materiile de care doctoratul și, prin implicație, plagiatul sunt legate direct. Nu este prima oară când se atacă maladiile amintite.
Reforma din 1997-2000 le-a vizat fără ocolișuri, cu multe măsuri (vezi Andrei Marga, "Anii reformei. 1997-2000", EFES, Cluj-Napoca, 2007). Ea a pus învățământul superior pe direcția consolidării profesurilor, reclădirii școlilor științifice, sincronizării laboratoarelor și bibliotecilor, selecției meritocratice a personalului, transferului răspunderii pentru doctorat spre universități și facultăți conform personalităților efectiv de vârf.
Între timp, la noi a câștigat teren, din păcate, credința că este reformă atunci când un grup îl înlocuiește pe altul la conducere, iar noii decidenți caută să-și pună amprenta pe un domeniu. Este de la început fals! Reforma este altceva.
Rezultatele abuzării termenilor se văd bine în eșecurile repetate ale ultimului deceniu și jumătate în educație – extrem de costisitoare, ca bani irosiți, investiții fără randament, corupție extinsă și prestigiu diminuat. Cel puțin în materia titlurilor, pe care o discutăm aici, restabilirea primordialității contribuției originale, a valorii profesionale a persoanei și demontarea mecanismelor care anonimizează răspunderea sunt miezul oricărei reforme demne de nume.
(Din volumul Andrei Marga, "Reforma modernă a educației", în curs de publicare) http://www.andreimarga.eu
