Curajul nostru cel de toate zilele

Poate ar trebui să fim recunoscători pentru micile - dar, vai, atât de semnificativele semne vii, gravitaţionale ce trec prin noi ca nişte spirite uşurate de greutatea corpului pe care-l lasă dormind în pat, seară de seară. Semne vii, deoarece acestea "se întâmplă" tuturor; au propria lor viaţă, înălţime, greutate, culoare sau formă. Acestea "se întâmplă" marii majorităţi, din nefericire - sau fericire pentru unii -, nu toţi le pot înţelege, simţi, descifra sau asuma.

Curaj. E nevoie de o doză de curaj pentru a-ţi asuma semnele vieţii. E viaţa ta, sunt semnele tale, îţi sunt "adresate" doar ţie. Regizorul filmului tău ţi-a oferit privilegiul - iar odată cu el, responsabilitatea aferentă - de a fi actorul principal în acest film. Personajele secundare sunt nişte umbre fulgurante, supuse unui "casting" pe care-l realizezi chiar tu. Calitatea filmului tău este direct proporţională cu finalitatea acestui "casting". Un film cu un scenariu superb riscă să devină unul mediocru sau chiar un eşec total în lipsa personajelor potrivite. Curajoşi. Aşa ar trebui să fie actorii principali din toate filmele acestei Lumi. Cum ar putea fi realizate capodoperele în lipsa curajului? E nevoie de curaj deoarece toţi aceşti actori, indiferent de setul genetic cu care au fost înzestraţi ereditar, au nevoie de precedente.

Au nevoie de ele pentru a putea alege, pentru a putea urma o cale sau alta în viaţă. Noi, oamenii, avem tendinţa să căutăm precedente, exemple (acele "role models", cum ar spune toţi tinerii din Europa de Est, care se respectă) oriunde: în familie, în rândul prietenilor, printre dascăli, în imediata noastră vecinătate, în reviste, la televizor, în cărţi sau în istoria îndepărtată sau mai recentă. Ce ne facem dacă nu găsim aceste precedente? Cine îţi poate oferi garanţia că riscul tău de a fi sau a acţiona diferit de "mulţime" va fi recompensat? Cine îţi poate garanta că "dincolo" e mai bine decât "aici şi acum"? Nimeni. Poate doar aceste exemple din anturajul fiecăruia sau din cărţi, filme, istorie. "Dar cu ce te pot ajuta aceste personaje desuete?", se întreabă, probabil, acei tineri din Europa de Est, care se respectă, şi nu doar ei. De unde poţi să ştii cum a trăit o Jeanne d`Arc sau Flora Tristan, exceptând biografiile "încropite" de către persoane care, poate, nu le-au cunoscut personal niciodată?

Cine îţi poate arăta reversul medaliei când vorbim despre bărbaţii sau femeile care au marcat istoria? Cine îţi poate oferi o copie fidelă a ceea ce înseamnă să fii un Barack Obama sau o Angela Merkel, în fiecare zi? Cine îţi poate oferi aceeaşi "înregistrare" a vieţii "de după culise" a unor femei cum sunt Dilma Rouseff sau Ellen Johnson Sirleaf? Dilma Rouseff - actualul preşedinte al Braziliei, şi Ellen Johnson Sirleaf - preşedintele Liberiei, una dintre câştigătoarele premiului Nobel pentru Pace din acest an, sunt doi actori principali din două filme diferite, dar care mă inspiră în egală măsură; lectura interviurilor oferite de către aceste distinse doamne, îmi asigură o "secreţie" abundentă de adrenalină şi endorfine, astfel încât rămân mereu cu acel sentiment inegalabil că... grosso modo, totul e posibil: au reuşit ele, o să reuşim mai mulţi/multe.

La fel ca noi, ele au fost şi sunt actorii principali ai superbului film, intitulat "Viaţă", în care au interpretat cel mai frumos rol posibil. Şi-au asumat riscuri, au avut curajul să acţioneze altfel, diferit, fără a se baza pe "precedente" banale, comode. Dilma, de exemplu, a fost încarcerată când avea 22 de ani, a fost supusă torturii constante - preţ pe care l-a plătit cu stoicism şi demnitate la acea vârstă, ca o luptătoare adevărată, rămânând fidelă cauzei şi valorilor în care credea. Ellen Johnson Sirleaf, această doamnă "de fier" a Liberiei, prima femeie-preşedinte din Africa, a depus o muncă asiduă, alături de cetăţenii acelei ţări - implicaţi în războiul civil de 14 ani, pentru a elimina dictatura fostului preşedinte Charles Taylor.

Aceste femei vor servi drept exemple sau precedente frumoase şi inspirante unor generaţii prezente şi viitoare. Dar mă întreb: oare pe ele le-a motivat cineva să meargă înainte, să acţioneze într-un fel sau altul şi să facă anumite alegeri? Nu am un răspuns la această întrebare, însă, cu siguranţă, aceste femei nu au dus lipsă de curaj, şi-au asumat semnele vieţii, atunci când "li s-au întâmplat", au riscat mult, ca într-un final să cunoască acel sentiment unic al unei jubilaţii lăuntrice, pe care îl poate trăi doar un Om care este recunoscător Marelui Regizor pentru rolul unic ce i-a fost dat să-l interpreteze.

Olga RUJANSKI