Oameni pierduţi, flori, pete de cafea

“Important ar fi să nu pierzi oamenii pentru care însemni mult...” - mi s-a spus recent, dar oare cum poţi să ştii, în orice moment al vieţii tale, cine sunt acei oameni?

Mulţi au pretenţia că te cunosc ca pe-o carte citită sau recitită şi-ţi oferă răspunsul fără a fi întrebaţi; mulţi îşi dau atâta importanţă, încât, săracii, trăiesc ca nişte autişti în lumea lor megalomanică, analizând şi judecând oamenii de pe tronul autosuficienţei salvatoare, pe care s-au instalat dictatorial. Şi n-au decât, dacă asta le face viaţa mai importantă şi mai uşoară.

Nu ţi se întâmplă des să fii cuprins de o dorinţă arzătoare, inexplicabilă chiar, de a şterge, abrupt şi violent, acel zâmbet fals, încrezut şi arogant de pe feţele acestor persoane autosuficiente, de care te loveşti în orice clipă a zilei: dimineaţa în autobuz, pe stradă când te îndrepţi grăbit spre serviciu şi te lovesc de-ţi varsă cafeaua peste sacou, exact în ziua în care era imperios necesar să arăţi bine, sau, pur şi simplu, îţi dezechilibrează filmul din desfăşurătorul imaginar prin acea ciocnire violentă? Întotdeauna m-au tulburat acele ciocniri mute, scurte, dar violente. De fiecare dată, mă întreb dacă există un loc anume unde este redirecţionată şi stocată toată energia rezultată în urma acestor ciocniri? Există o "gaură neagră" a energiilor negative, la care cotizăm zilnic sau lunar, aidoma cetăţenilor responsabili ai unui stat de drept, cu un spirit civic de la superlativ în sus ?

Mie mi se întâmplă des. Mi se întâmplă pentru că nu suport atitudinea a la "Evrica! Hai să te-nvăţ cum să trăieşti. Ce fraier o să fii dacă n-o să urmezi reţeta mea infailibilă!". Toţi oamenii aceştia grăbiţi, mega-importanţi, îmbrăcaţi la patru ace, cu pocket square-ul asortat cu atitudinea unor "golden boys" în devenire, având drept etalon echivalentele lor mai "glamuroase" de pe Wall Street. Ori acele doamne şi domnişoare, la fel de importante, unele mai stilate şi mai rafinate, altele mai puţin, cu cartea de vizită scoasă demonstrativ la vedere - kitsch-ul funest, inegalabilul Vuitton fake. Şi ei se ciocnesc accidental de tine uneori, aruncându-ţi privirea aceea de Pitbull deranjat. Îşi achită conştiincios cotizaţia zilnică sau lunară la acea "gaură neagră". Oare nimeni nu conştientizează ridicolul şi penibilul cu care se camuflează? Oare fenomenul mimicriei e mai des întâlnit printre oameni decât în lumea animală sau vegetală? Înţeleg utilitatea aplicării fondului de ten, spre exemplu, dar oare s-a inventat un fond de ten magic, care acoperă imperfecţiunile unui om, de la exterior spre interior, astfel încât atitudinea menţionată mai sus este imediat garantată? Mă întreb, deoarece acest gând este destinaţia finală a acestor ciocniri matinale.

Oare orice dimineaţă trebuie să fie un început de spectacol în care îţi pui pe faţă masca şi începi să joci un rol, pe care ajungi să-l dispreţuieşi până se aşterne seara? Ajungi să-l dispreţuieşti pentru că nu face parte din tine, din ceea ce eşti cu adevărat, astfel încât, la sfârşitul zilei, când vrei s-o dai jos, realizezi că s-a mulat atât de bine pe faţa ta şi nu se poate scoate. S-a contopit suprem cu epiteliul impur - dar care îţi aparţine, totuşi - iar dacă tragi mai tare, încercând s-o dezlipeşti, devine dureros pentru că-ţi rade un strat din epidermă. Lăsată aşa, zi de zi, luni în şir sau chiar ani, dac-ar fi să încerci s-o dai jos, ai realiza că doare şi mai mult, deoarece îţi rade şi derma, încât ajunge la hipodermă. Şi-ar fi prea târziu pentru că tu sângerezi deja, realizând că ai ajuns să dormi pe-un pat de maci roşii-roşii? Ce faci atunci când zâmbeşti tuturor şi îţi joci cu mare măiestrie rolul pe care ţi-l asumi sau alegi zilnic, odată fiind pusă masca de dimineaţă, până ţi-arunci gândurile pe perna pe care, de multe ori, nici n-ai putea dormi de frică să nu striveşti macii răsăriţi din epiderma ta?

Când ştii că doar până aici se poate merge, deoarece un pas în plus nu mai e posibil, pentru că e o tortură prea mare? Ce face omul din tine ca să supravieţuiască? Cu toţii ajungem la un moment dat al zilei sau al vieţii, când ne comportăm ca acei oameni aroganţi descrişi mai sus, considerându-ne extrem de importanţi, când, în realitate, nu suntem decât nişte creaturi insignifiante, inconştiente de propria finitudine sau de "insuportabila uşurătate a fiinţei". În maratonul zilnic în care suntem antrenaţi de bună voie şi nesiliţi de nimeni, nu mai ştim cine sunt oamenii importanţi din viaţa noastră sau care sunt lucrurile ce contează cu adevărat - cei şi cele care dăinuie şi transcend uşurătatea fiinţei noastre insignifiante. N-am fi total pierduţi dacă ne-ar scoate din acest maraton zilnic, pe lângă acele ciocniri violente de dimineaţă, un bucheţel de flori cumpărat de la bunicuţele ce-şi vând umil florile din grădină, pe lângă care trec, zi de zi, acei oameni grăbiţi, întorcându-şi privirea în altă parte într-o încercare jenantă de a le evita. Cât de groasă trebuie să fie masca acelui om care trece nepăsător şi grăbit pe lângă ele? Am ales substantivul "bunicuţe", pentru a sublinia statutul acelor bătrânele triste: marea majoritate au copii şi nepoţi, dar probabil, în maratonul lor zilnic, au uitat de ele...

Pierdem oamenii importanţi din viaţa noastră în fiecare zi, fiind inconştienţi de tragismul acestei pierderi; în unele cazuri este mai dificil să intervii şi să faci ceva ca să eviţi pierderea, pentru că nici măcar nu eşti conştient de prezenţa lor. Dar există oameni de a căror prezenţă nu putem uita, însă pe care îi pierdem conştient, fiind antrenaţi în maratonul postmodernist al omului cosmopolit. Aş vrea să-mi fac dimineţile mai frumoase cât mai des, oferind cuiva un bucheţel de flori tomnatic, în locul petelor de cafea de pe sacourile oamenilor grăbiţi.

Olga RUJANSKI