Sentimentul apartenenţei şi energia pe care o conferă adeziunea la un grup sau mişcare, alături de alţi indivizi - fie că este vorba de un protest organizat, unde e necesară prezenţa fizică, fie că e vorba de o platformă virtuală care întruneşte opiniile scrise ale unor indivizi revoltaţi sau care, pur şi simplu, au ceva de spus sau de criticat -, sunt atât de puternice şi atât de ademenitoare.
Dacă ne amintim de spusele lui Alexandru Lăpuşneanu referitoare la importanţa indivizilor, cred că putem înţelege mai bine esenţa impactului social pe care îl poate genera forţa numerică a maselor, simplificând-o, fără a vulgariza - "... proşti, dar mulţi!", ar fi spus Lăpuşneanu, în nuvela omonimă a lui Costache Negruzzi. S-a încercat ocuparea Wall Street-ului, a fost creat un Tea Party; peste ocean, oamenii se revoltă, organizat sau improvizat, în Rusia secolului 21, de exemplu, unde se aşteaptă şi se doresc schimbări radicale, revolte au avut şi au loc peste tot în lume, de la Cairo, cu escală la Budapesta, până la Pyongyang, via Moscova. Pe bună dreptate, celebra Time Magazine a desemnat persoana anului 2011, protestatarul tunisian Mohamed Bouazizi, care a dat startul acestui oximoron global, început anul trecut, dându-şi foc în public.
S-au făcut atâtea bilanţuri ale anului care a trecut, s-au scris atâtea editoriale, s-au publicat sute de articole, atât în presa scrisă, cât şi (mai ales) pe blogurile personale. Nu e necesar să fii o persoană publică sau un formator de opinie pentru a face o analiză micro sau macro, socială sau individuală, personalizată, a anului care s-a "evaporat", la fel de repede ca şi ceilalţi de până acum. Lumea îşi continuă parcursul firesc, evenimentele se vor desfăşura la fel ca până acum, unii oameni vor fi închişi, alţii eliberaţi, unii vor pierde alegerile, alţii le vor lua locul, unii vor muri, iar alţii se vor naşte. Pentru că "aşa merg lucrurile", ar fi spus un personaj al lui Kurt Vonnegut. Chiar dacă ne place să credem că măcar pentru cineva pe lumea aceasta suntem un univers şi că, dacă nu am mai fi, viaţa lor ar deveni anostă, goală, existenţa lor şi-ar pierde brusc axa gravitaţională, iar comparaţia lor cu nişte "particule elementare" dezorientate, ŕ la Michel Houellebecq, nu ar fi exagerată. Din păcate sau din fericire, poate, nu este aşa. Oamenii vin şi pleacă, se nasc sau mor, iar tragediile sau bucuriile personale ne copleşesc şi ne solicită "complicitatea" şi participarea la modul absolut. E bine să ştim ce se întâmplă pe mapamond, e bine să devenim sau să fim actori importanţi şi factori decizionali, la nivel internaţional, regional sau local, e bine să fim implicaţi în tot felul de proiecte şi să asigurăm continuitatea unor entităţi statale, suprastatale, care există sau pe care le vor crea unii dintre noi.
Există un spirit al timpului în care trăim, însă schimbările de paradigmă, regimuri sau şefi de state se produc oricum, cu noi sau fără noi. Zilele acestea s-au întâmplat prea multe lucruri, care m-au bulversat şi m-au făcut să meditez la importanţa tuturor acestora. Oamenii îşi dau foc, mor din cauze naturale sau sunt omorâţi, ca noi să putem avea libertatea de a alege, acea libertate sănătoasă atât de necesară oricărui individ. Sigur, există lucruri care nu pot fi evitate, există evenimente sau oameni care "te aleg" pe tine şi destinul ţi-i scoate în cale, cu un anumit scop, pe care dacă nu îl poţi înţelege la momentul respectiv, îi vei înţelege probabil semnificaţia retrospectiv. Cu toate acestea, nu pot înţelege actele de "sinucidere" voită. Nu îi înţeleg pe cei care îşi iau viaţa, pe aceşti oameni nevinovaţi, născuţi în această libertate, dar mai ales nu le înţeleg pe femeile care fac asta. Chiar dacă libertatea noastră e atât de şubredă, iar independenţa se obţine atât de greu, au murit, totuşi, atâţia oameni ca noi să le avem. Sunt femeie şi mă afectează în mod direct această stare de fapt: mă depăşeşte să văd, să aflu sau să conştientizez că oameni apropiaţi, prieteni sau cunoscuţi, îşi pun o mare cruce pe visele acelea măreţe şi frumoase despre care i-am auzit, altădată, vorbindu-mi entuziasmaţi/te. Poate m-au influenţat şi lecturile din această perioadă.
Citindu-l pe Houllebecq, nu poţi rămâne cu o stare de spirit prea optimistă sau cu o imagine pozitivă a societăţii pe care o descrie acesta, de altfel, o societate în care trăim cu toţii. Însă viaţa bate întotdeauna filmele sau cărţile... şi îţi arde câteva palme, pe cât de arogant, pe atât de neaşteptat, atunci când te aştepţi mai puţin. Dacă poţi alege să îţi construieşti o familie în care să crezi, în care ai vrea să-ţi creşti sau să-ţi educi copiii, să le oferi acea căldură care ţie poate ţi-a lipsit în propria-ţi familie dezbinată, să fii acea femeie puternică, independentă, cultivată şi realizată pe care să o admire propriii copii, atunci acest lucru trebuie făcut, sau măcar încercat, cu orice preţ... Chiar dacă unii dintre noi, voit sau nu, conştient sau inconştient, direct sau indirect, aleg să parcurgă acelaşi drum greu sau aceeaşi viaţă grea, din care au vrut întotdeauna să "iasă". Nu sunt în măsură să judec pe nimeni şi nu-mi permit să dau reţete din categoria "cum-să-ne-trăim-viaţa", însă, în umila mea opinie, atâta timp cât putem alege, avem obligaţia să încercăm să ne "apropiem" de viaţa pe care ne-o dorim, chiar dacă, poate, o să eşuăm, în final suntem şi/sau vom ajunge doar "particule elementare" insignifiante şi dezorientate.
Olga RUJANSKI
