Sunt mulţi strategi, politicieni la nivel înalt, teoreticieni şi analişti ai relaţiilor internaţionale care trăiesc cu certitudinea că viitoarea supraputere a lumii va fi China.
Creşterea economică a (încă) celui
mai populat stat de pe planetă a fost uimitoare în ultimii 15 ani ba chiar şi
în perioada din urmă, când restul planetei s-a confruntat cu celebra criză
financiară şi economică mondială. Dezvoltarea infrastructurii din această ţară depăşeşte de sute de ori capacitatea noastră (a
românilor, nu mă refer la alţii) de a face lucruri similare, iar un singur
exemplu este suficient: chinezii construiesc şi dau în folosinţă 1.000 de km de
autostradă anual! Vizitatori care au fost pe-acolo acum trei-patru ani şi revin
în anumite oraşe spun că s-a construit enorm şi într-un ritm uimitor.
Din punct de vedere politic, ţara este stabilă. în ciuda protestelor chinezilor legate
de vizita lui Dalai Lama, liderul spiritual al Tibetului, la Casa Albă, unde
s-a întîlnit cu preşedintele Barack Obama, în ciuda tulburărilor separatiste
ale islamicilor din nord-vest, în ciuda represiunii sălbatice a unor disidenţi
individuali sau a unor organizaţii disidente, the key-word is stability.
De la fostul preşedinte
american Bill Clinton încoace, sunt mulţi care au observat că exagerările
represive şi frica de libertăţile individuale, drepturile omului sunt, de fapt,
semne ale slăbiciunii. Liderii chinezi – despre care mulţi ezită să mai uzeze
calificativul “comunişti” – ştiu cel mai bine care sunt punctele slabe ale
puterii militare, ale aparatului imens de poliţie politică, administraţiei,
sistemului juridic. Orice libertate necontrolată ar putea da sistemul peste
cap. în ultima perioadă, autorităţile chineze au luat din nou măsuri drastice
cu privire la folosirea liberă a internetului, iar ultima companie care s-a
plâns public de cenzura în Cyberspace este Google.
Cine priveşte problema din
punct de vedere strategic nu poate să nu observe totuşi faptul că marele stat
asiatic are interesele fixate într-o regiune strict delimitată din zona
Pacific. China
este extrem de deranjată de faptul că SUA a vândut Taiwanului (din nou) arme în
valoare de peste $ 6 miliarde. Noul preşedinte Obama repetă astfel isprava de
acum doi ani a vechiului preşedinte Bush jr, întărind previziunea unora cu
privire la existenţa unei continuităţi profunde între cele două administraţii,
cel puţin la nivel strategic mondial şi al politicilor de apărare, luptă
împotriva terorismului, înarmare/dezarmare nucleară.
Cu toate că stăpânesc Tibetul
cu mână de fier, liderii chinezi îşi ies din minţi ori de câte ori protestari
din diferite părţi ale lumii îi întâmpină cu pancarte pe care scrie (în
diferite limbi) “Tibetul nu este chinez”. Iar ameninţarea separatismului şi
terorismului islamic nu a ocolit nici China.
Singura zonă din lume unde
interesele chineze au intrat serios în coliziune cu interesele altor puteri
este Africa. Anumite ţări din Africa, unde reglementările şi legile nu sunt luate prea
mult în serios, permit pătrunderea cu uşurinţă a afacerilor chinezeşti. Statul
chinez a investit sume serioase în aceste ţări, fără a avea însă garanţii cu
privire la stabilitatea unor relaţii economice şi politice cu ţări care nu au
ele însele garanţia stabilităţii interne.
însă în Africa
se întâlnesc multe interese (americane, britanice, franceze, arabe, ruseşti,
etc.), prin urmare, prezenţa chinezilor acolo nu face neapărat diferenţa.
Oricum, în paranteză fie spus, cu toate interesele altor puteri în zonă, Africa rămâne cel mai sărac continent.
Din anumite puncte de vedere,
China
nu este pregătită şi nu vrea să facă nici un fel de concesii “comunităţii
internaţionale”. Refuzul de a semna un acord ferm cu privire la încălzirea
globală şi schimbările climaterice din partea ţării care încalcă în modul cel
mai serios reglementările de tip ecologist i-au pus pe mulţi politicieni şi
militanţi civici pe gânduri. în Consiliul de Securitate al ONU, China
pune piedici politicii SUA de a impune sancţiuni Iranului.
Când toată lumea anunţa cu
surle şi trâmbiţe ridicarea Chinei, liderii chinezi au asistat cu uimire la
renaşterea Rusiei, ale cărei rezerve de resurse naturale îi permit să susţină
puternic industria de apărare şi armata, iar Putin are ambiţia să readucă ţara
sa la statutul de supraputere. China
se pregăteşte să facă o nouă demonstraţie lumii întregi cu privire la puterea
ei în plină creştere. După ce acum doi ani toată planeta a urmărit cu admiraţie
modul în care autorităţile chineze au pregătit Jocurile Olimpice de la Beijing,
anul acesta, la Shanghai, se va organiza World Expo.
Vor veni şi lideri politici din străinătate.
Miracolul chinez îi va uimi din nou. Ei vor încerca să deducă din întâlnirile
cu oficialii chinezi dacă au găsit un răspuns la marile lor dileme legate de
politica internă. Creşterea economică stimulează prosperitatea unor grupuri tot
mai largi, pentru care limitarea drepturilor omului devine tot mai supărătoare.
Noile elite vor altceva decât un regim autoritar, poate o democraţie în stil
chinezesc.
