A cui este televiziunea publică?

În principiu, ea aparţine cetăţenilor României. Este, pur şi simplu, sau ar trebui să fie un serviciu public. Şi, în niciun caz, televiziunea publică nu ar putea fi o televiziune comercială. O televiziune comercială nu are nicio obligaţie specială, cu excepţia celor prevăzute în legea audiovizualului. Care sunt mai mult restricţii. O televiziune publică trebuie să răspundă interesului societăţii, de a fi promovată artă şi cultură.

De a fi difuzate emisiuni cât mai decente. De a fi promovate informaţii corecte, care să nu aibă rolul de a promova un partid sau altul. De a fi cât mai neutră în disputele politice.  Dar din capul locului, televiziunea publică din România este croită după un alt calapod. Iar vinovate sunt partidele politice. Care s-au făcut luntre şi punte pentru a-şi adjudeca instrumentul prin care să poată influenţa editorial toate programele.
 
Nu este deloc întâmplător faptul că televiziunea publică se bate, în rând, cu celelalte televiziuni, pentru contracte de publicitate. În mod normal, nefiind prin definiţie o televiziune comercială, publicitatea nu ar avea ce caută aici. Este, de asemenea, straniu cum, prin decizia partidelor politice, televiziunea publică beneficiază de o taxa plătită de cetăţeni, de 20 de ori mai mică decât în alte state ale Uniunii Europene. Cu această taxă TV, nicio televiziune din lume nu poate rezista. În al treilea rând, dacă televiziunea este publică, oare de ce, în aceste condiţii, ea este silită să achite aşa-numita taxă de antena? Şi, în al patrulea rând, tot spre deosebire de alte state europene, televiziunea publică din România este plătitoare de TVA.
 
Evident, sunt multe alte lucruri de spus. În esenţă, întreg sistemul este de aşa manieră legiferat încât televiziunea publică să se afle mereu în stare de faliment. Şi cu mâna întinsă către Guvern. Iar Guvernul, indiferent care este el, are oricând puterea şi capacitatea de a influenţa majoritatea parlamentară, astfel încât Consiliul de Administraţie fie este total aservit, în frunte cu preşedintele televiziunii, fie este demis.
 
Chiar aşa s-a întâmplat acum. Reporterii televiziunii publice, făcându-şi datoria, au deranjat muşuroiul de furnici politice. Şi vin alegerile, nu-i aşa? Victor Ponta este furibund. Stelian Tănase nu a stat cu arma la picior şi la dispoziţia lui. Alţi lideri ai coaliţiei au acelaşi tip de reacţie. Cât despre opoziţie, şi ea este nemulţumită. Stelian Tănase nu a fost nici slugă opoziţiei. Mai sunt nemulţumiţi, iată, şi salariaţii. Faimoasele sindicate din televiziune. Cărora Stelian Tănase, pentru a nu înrobi instituţia, le-a refuzat semnarea contractului colectiv de muncă.
 
Şi una peste alta, omul este demis.  Ceea ce nu ştiu însă cei care au luat această decizie, este că, indiferent cine va veni la cârma televiziunii, dacă nu se adopta o politică gen "punct şi de la capăt", adică faliment şi reînfiinţare, şi dacă nu este schimbat total comportamentul politic faţă de televiziunea publică, situaţia se va repetă la nesfârşit. Şi, la nesfârşit, televiziunea publică va fi pe butuci.
 
Şi ar mai trebui să înţeleagă ceva păstorii politici ai acestei instituţii. Că politică editorială nu o face şi nici nu trebuie să o facă preşedintele-director general. Şi nici Consiliul de Administraţie. Ci doar jurnaliştii angajaţi exclusiv pe criterii profesionale. Şi nu pe pile.  Este oare atât de greu de priceput?