…vor să-l piardă pe un muritor, mai întâi îi iau mințile. Când vezi cum exercită actul guvernării cei care au reușit să pună mâna pe putere, îți vine să crezi că grecii din vechime aveau dreptate, iar zeii s-au adunat într-un conciliu secret și s-au hotărât să-i piardă.
După ce a lăsat în urmă un șir parcă nesfârșit de străchini sparte, PSD pare că își dă acum pe față intențiile ascunse. Pentru a înțelege resorturile acelor intenții, să călătorim un pic înapoi, pe valurile timpului, și să rememorăm momentul alegerilor prezidențiale din 2014, unde candidatul (întrucâtva) surpriză Klaus Iohannis a câștigat cu un procent neașteptat de 54,43. În ciuda funcționării mulțumitoare a mașinăriei electorale a PSD (sloganuri populiste și naționaliste, denigrarea contracandidatului pentru religia sa sau pentru lipsa copiilor, mobilizarea la vot a tuturor clienților electorali, scularea din morminte a morților și înșiruirea lor la vot), în favoarea lui Iohannis s-au pronunțat 6.288.769 alegători, cel mai mare scor înregistrat în ultimii ani în favoarea unui candidat sau partid.
Fiindcă, să nu uităm, în anul de tristă amintire 2016, coaliția PSD-ALDE s-a înfipt la guvernare după obținerea a 3.601.250 voturi, adică de-abia 57% din voturile exprimate în favoarea lui Iohannis, cu doar doi ani înainte. Ceea ce face din Iohannis instituția românească cu cea mai mare legitimitate. Atâta doar că, cu acea ocazie, sultanul PSD și-a șoptit cu mânie în mustață, precum corbul lui E.A. Poe: „Niciodată, din nou!” Atunci Liviu Dragnea părea să fie doar „omul din umbră”, cărător de servietă pentru spumosul Victor Ponta; faptele ulterioare au arătat că el era deja cu mii de tentacule înfipte în structura marelui partid. Și, uite-așa, după mazilirea lui Victor Ponta, încoțopenit în legitimitatea pe muchie de cuțit obținută cu același metode pentru care fusese deja condamnat, Liviu Dragnea și-a pornit cruciada personală împotriva instituțiilor statului, pe care nu le controla direct și total (judiciară și prezidențială).
Acesta a fost momentul în care zeii i-au luat mințile baștanului suprem al României. În loc să domnească blând, radios și știrb, asupra celui mai sărac județ al țării, în care el a devenit unul dintre cei mai bogați oameni ai României, el s-a încroșnat să devină prim-ministru și să-și pregătească ascensiunea către demnitatea de maxim prestigiu: președinte. Desigur, avea el să constate foarte curând, mai ales sub presiunea opiniei publice, că pentru atingerea acestui obiectiv era necesar ca el să fie absolvit de răspundere în toate cauzele în care putea fi încriminat pentru jafurile din județul de reședință sau pentru matrapazlâcirea (iertare, este un arghezism pe loc scornit…) alegerilor de tot felul.
De atunci, mințile sale au rămas rătăcite. Și-a schimbat prim-miniștri ca pe șosete, părând cât de cât mulțumit atunci când a găsit sluga perfectă, care pare că nici măcar nu-și umflă părul fără aprobarea „șefului”. După doi prim-miniștri cât de cât acceptabili (Grindeanu și Tudose), Dragnea poate fi în sfârșit fericit. În fața lui tanti Veorica, zeii sunt complet descumpăniți: ei ar vrea să-i ia mințile… dar nu le găsesc pe nicăieri…?! În rest, rezistă în politica dragnesciană doar cei care în mod epatant au mințile demult duse cu sorcova.
Primul exemplu este Toader (nu mă obosesc cu numele mic, fiindcă nu este decât o lipsită de fantezie declinare a numelui mare). Slugă supusă, dar iscusit jongler cu cuvintele și cu termenii juridici, el este instrumentul docil prin care șeful său și clica lui certată cu legea pun, pas cu pas și articol cu articol, stăpânire pe puterea judiciară a statului român. Poate să se agite pe la Bruxelles sau la Strasbourg Bătrâna Doamnă (adică, Europa), poate să se legene prin gondole Comisia de la Veneția… programul PSD de luare în posesie României se derulează cu succes, iar pionierul T.T. dă zilnic raportul cu noile succese înregistrate în lupta cu burgheza democrație.
Aici avem cu toții o palmă de dat pe propriul obraz. Temându-ne de dictatură, am limitat prerogativele prezidențiale până la a fi o demnitate decorativă, ca un fel de horbotă tricoloră pe catafalcul democrației românești. Acum cerem cu disperare intervenția președintelui, dar el nu are prerogative, doar o statură de sportiv, cu care poate cel mult impresiona piticii din guvern. Ceea ce permite aceluiași slugoi din justiție să-i răspundă cu nerușinare președintelui care-i cere demisia să nu-și bage nasul unde nu-i fierbe oala. Bravos, națiune română, asta ți-ai dorit?
Să nu uităm: ofensiva PSD nu este îndreptată numai spre aducerea justiției la obediență și colaborare. O altă miză crucială este stabilizarea bazinului electoral (persoane cu pregătire inferioară, asistați sociali, pensionari, bugetari) prin tot felul de cadouri și beneficii (pomeni electorale sadea!) care să-i facă să vadă doar roșu în fața ochilor la viitoarele alegeri. Și aici țopăie în scenă un alt personaj care demult se află în custodia zeilor: Lia Olguța. Fără nicio legătură cu situația economică a țării, fără nicio legătură cu productivitatea muncii naționale, fără nicio legătură cu situația reală a bugetului națiunii, ea promovează pe bandă rulantă măsuri care de care mai fanteziste, menite ca la următoarele alegeri voturile populare să se îndrepte negreșit către cei care „ne-au dat”.
Să ne îmbărbătăm cu o singură speranță: că zeii nu au luat și mințile poporului român.
