Austeritatea, căci despre ea este vorba, a devenit un fel de sperietoare a popoarelor, o apariţie tot mai neclară şi care produce de la reţinere şi iritare, până la respingere şi revoltă. Încet-încet, de la o ţară la alta, austeritatea a rupt lumea în mai multe părţi, generând tensiuni şi neîncredere. Mai întâi, a despărţit clasa politică de mase, conducători de cei conduşi, dar a scindat şi clasa politică (şi ţările), între adepţi şi inamici ai acesteia. Politic vorbind, într-o formulă simplificată, totul părea să aibă un sens până atunci: stânga ia de la bogaţi, dreapta ia de săraci, fiecare cu ai lui. „Partidul austerităţii" ia de la toţi, aparent, fără de niciun folos. Problema merită discutată pentru că se află pe agenda principală a tuturor ţărilor şi nu doar din Europa.
În fond, cel puţin pentru lingvişti, austeritatea este ceva cât se poate de sănătos şi de onorabil, însemnând „sobrietate, cumpătare, severitate". Pervertirea a venit de la politicieni şi de la economişti. Căci dacă nu ai idei de ieşire din criză, dacă nu îţi asumi riscuri şi responsabilităţi, dacă mai ai cumva şi interese obscure, atunci austeritatea, adică „tăierea", e prima soluţie care îţi vine în minte. Pe de altă parte, şi când e vorba despre specialişti în economie (asemenea istoricilor sau juriştilor) e valabilă vorba „câte bordeie, atâtea obiceie". Aflăm acum, de exemplu, că alegerea austerităţii ca soluţie de ieşire din această criză ar fi pornit de la un studiu greşit realizat de către doi economişti-savanţi de la Harvard. Ceea ce poate fi clar pentru toată lumea, om obişnuit sau savant, e că austeritatea nu poate fi un scop în sine, e ceva împotriva firii, deoarece nimeni nu-şi poate dori să se sacrifice, să renunţe la bani, să trăiască mai prost, fără niciun alt scop. În politică, aşadar, austeritatea nu poate fi decât o măsură tranzitorie, iar permanentă este când vine dinafară, nu reprezintă o nevoie, când se urmăresc manipularea populaţiei sau alte interese obscure (sub dictatură, de exemplu). În primul caz, aceasta ar avea caracter intermediar şi mai degrabă de pregătire decât terapeut, ştiindu-se limpede că austeritatea singură nu te scoate din criză. Ca terapia să reuşească şi sacrificiile să fie acceptate, e nevoie de încredere reciprocă între conducători şi conduşi. Când pregătirea se prelungeşte inutil, când soluţiile de relansare economică întârzie şi încrederea se clatină, apar problemele.
În Europa, austeritatea bântuie peste tot, dar înseamnă lucruri diferite de la o ţară la alta, pe măsura crizei. Chiar dacă vizează cam aceleaşi lucruri (diminuarea deficitelor bugetare, reducerea cheltuielilor, creşterea taxelor, asanare economică şi financiară), mizele şi formele de manifestare sunt diferite, cu un numitor comun evident: măsurile de austeritate nu au dat roadele scontate nicăieri şi peste tot sunt dezavuate. Mai mult de atât, dincolo de simple dispute teoretice între politicieni şi specialişti, au generat reacţii vizibile şi măsurabile. Astfel, dacă acestea au produs reţinere/prudenţă pentru britanici, în Franţa au generat schimbarea puterii, în Spania au stârnit proteste populare masive, pentru ca în Grecia să se ajungă la un pas de anarhie, revolta căpătând forme violente. Fenomenele sociale în masă au fost de respingere, iar consecinţele politico-democratice, de schimbare a celor aflaţi la putere, cu o tendinţă evidentă de înlăturare a dreptei politice.
Situaţia la zi ne arată că nicio ţară europeană n-a făcut casă bună cu austeritatea. Cu o singură şi semnificativă excepţie care se cheamă Germania. Se ştie că Europa unită este un proiect dezvoltat sub impulsul celor doi mari, Germania şi Franţa. Tandemul franco-german, ca lideri de facto ai UE, a fost cel care a indus la nivelul Uniunii politicile de austeritate ca unică soluţie, sub imperativul atenuării crizei şi eliminării dezechilibrelor, al salvării modenei euro şi al ameninţării la adresa Uniunii. Între timp, niciunul dintre acestea n-au fost eliminate, a rămas în schimb austeritatea, ce-i drept cântată pe o singură voce, căci în mai 2012, Nicholas Sarkozy, unul din susţinătorii ei, a pierdut alegerile prezidenţiale din Franţa. În plus, Mario Monti, fost premier al Italiei şi adept al „filosofiei" cancelarului german Angela Merkel, ironizat c-ar fi transformat ţara în „colonie germană", a ieşit şi el şifonat din alegeri, lăsând Italia într-o criză politică prelungită. Exemplele ar putea continua.
Să recapitulăm: vine criza, Merkel şi Sarkozy cer imperativ austeritate pentru toată Uniunea; măsurile produc nemulţumiri populare; Sarkozy şi alţi lideri pierd alegerile; efectele pozitive nu se fac simţite; nemulţumirile cresc, criza continuă; Merkel cere în continuare austeritate. Nu-i acesta un semn că Germaniei a început să-i placă şi criza şi austeritatea, câtăvreme efectul acestora la ei este aproape nesemnificativ? Nu creşte influenţa şi puterea Germaniei prin slăbirea celorlalţi? Imperturbabil, Angela Merkel cerea, zilele trecute, sprijinul Papei pentru continuarea politicilor de austeritate...
Cum ne influenţează pe noi aceste lucruri? La toamnă, în Germania, vor fi alegeri generale, al căror rezultat este incert, ceea ce sporeşte neliniştea în mediile politice. Pentru europeni, Angela Merkel este un lider impopular, din motivele expuse (unii au mers până la arderea simbolică a portretului). Pe de altă parte, alegerile locale din Germania au invalidat partidul acesteia (de dreapta), care a pierdut în faţa social-democraţilor. Şi totuşi, de ce ar alege sau de ce nu ar alege germanii pe Angela Merkel? Cinic vorbind, dacă şi criza şi austeritatea sunt folositoare cuiva, de ce acel cineva ar dori să le schimbe? Iar dacă şi alegătorii germani au înţeles asta, de ce n-ar vrea şi ei? Aceste teme europene îi pun în dificultate chiar pe adversarii politici ai cancelarului german la ei în ţară (nemaiştiind cum s-o critice pe Merkel). În fond, şi ei ar vrea o Germanie mai puternică (şi o Europă mai slabă, dacă aşa e „filmul".
În opinia mea, suntem şi noi într-o situaţie care depinde în mare măsură de aceste lucruri. Iar dacă nu putem face ceva, măcar să ştim.
Viorel NISTOR
