Ea, aprinsă, la modul decisiv. Pfff! Aş fi bănuit că are grenade în poşetă - sau cel puţin îşi folosea argumentele ca pe grenade. El, cuirasat - fără însă a-şi găsi argumentele cu vivacitate. Acuza principală : stând pe o grămăjoară de milioane de euro, trebuia să "dea înapoi societăţii". Ştiam că ceva îl irită în formula asta, cu tranşantul ei moralizator, atunci când a da ţine numai şi numai de propria-ţi voinţă.
"Deci sunt vinovat pentru că am succes în afaceri ?"
"Nu am spus asta, dar..."
"Aşa sună !"
"E criză şi nu faceţi nimic !"
"Nu din cauza mea ! Eu trebuie să navighez prin ea."
Ca şi cum ar fi fost datoria lui să-şi frâneze succesul. Ai văzut vreun sprinter să se oprească la doi metri de linia de sosire ca să-şi aştepte, gentil şi umil, rivalii ?
Sunt mulţi care au acumulat milioane, dar nu i-au sustras din buzunarele nimănui. Şi-au asumat riscuri chiar dacă nu era nevoie. Au investit proprii bani, sau poate s-au împrumutat şi au returnat creditele cu omniprezenta dobândă. Inutil să mai reamintesc de locurile de muncă create (ele însele o oportunitate dată societăţii) şi de salariile plătite. Au inventat, dezvoltat sau lansat produse, de la tehnologie la medicamentaţie, transformând viaţa a milioane de oameni, uşurând-o. Da, mai cad pradă lăcomiei, speculaţiei şi excesului, pentru că nu sunt sfinţi. Dar nici criticii lor nu sunt, oricât de teatral îşi joacă rolul angelic.
Îşi au clienţii lor, beneficiari ai produselor şi serviciilor. Îşi au acţionarii lor, cărora le pot furniza dividende. Au competitori, cu care trebuie să fie într-o permanentă bătălie pentru performanţă şi inovaţie. Trebuie să-şi acopere costurile operaţionale. Donează, anual, sume unor cauze caritabile fără ca legea să îi oblige, cu toate că facilitează donaţia. Şi majoritatea lor absolută nu are probleme cu justiţia.
Atunci unde e "obligaţia morală" a oamenilor de afaceri? În a răspunde imperativelor venite pe filieră socială? Create de cine? De cei care nu reuşesc niciodată să exceleze, să creeze, să convingă, să aducă un plus valoric? Şi care nu au nici forţa de caracter să o recunoască?... Atunci când încerci să scoţi etica din morală vorbind în numele "binelui comun", când proclami redistribuţia "pentru cei mulţi", ai o problemă aş zice. Fie nu eşti capabil de aport, creativitate şi inovaţie - semn indirect, pe de altă parte, că nu identifici nici nevoile de natură multiplă ale societăţii pe care pretinzi că o aperi, nici potenţialul de intervenţie -, fie ai ales să ieşi din jocul concurenţei, neasumând riscuri care nu vei afla ce înseamnă. Stai în afara jocului de putere, energie şi victorie? Atunci stai. Dar ţine-ţi gura.
"Toţi profitaţi de ideea de concurenţă; e doar pretext să vă furaţi unul pe altul şi pe noi toţi. Capitalismul trebuie să fie mai responsabil faţă de societate !"
Ce mama naibii avea a face una cu alta ?? Furtul e una, concurenţa e alta, capitalismul sălbatic se naşte între sălbatici, lăcomia e universală, inclusiv la predicatorii filantropiei forţate. De ce să-ţi scalzi argumentele în silogisme de mână a treia şi-n strategia inutilă a ‘omului-de-paie' ? Când două părţi sunt în dezacord, vor trebui să-şi regularizeze situaţia între ele şi numai între ele. După un furt (hai, fie), unul îi va datora celuilalt, nu societăţii, restituirea sau compensaţia echivalentă. Tot ce se întâmplă ţine de voinţe individuale şi de un cadru legal. A lipi de tranzacţii - şi de beneficiile lor - obligaţii derivate dintr-o mistică fictivă a "datoriei faţă de societate" sare cam mult peste cal. O asemenea datorie socială nu există. Că ea ţine de o aspiraţie de umanizare, de un spirit de solidaritate, de compasiune, este complet o altă poveste, la care se aderă individual. "A da înapoi societăţii" nu face parte din nicio minima moralia. Magna moralia îmi cere să fiu în primul rând conştient că filantropia, solidaritatea şi întrajutorarea sunt iniţiative personale şi ţin de liberul arbitru, nu de un joc stângaci pe scena unei societăţi care s-ar vrea, cam repejor, post-capitalistă la fiecare 30 de ani. Dacă dau, dau dintr-al meu, dintr-o avere creată prin propria iniţiativă şi pricepere. N-am luat nimănui nimic : am creat, într-o societate care îmi permite, prin expectative şi legislaţie, să creez. Şi atunci? E o chestiune profund personală, intimă adesea, nu de convenţie socială. Cum ar putea fi altfel? Ce ar putea fi "datorat" societăţii, atunci când societatea însăşi este prin natura ei însăşi concurenţială?
Nu vorbesc de egoism, ci de realism. Oamenii de succes, cu averi clădite în buna tradiţie economică, aleg din motive de ordin privat să dea, să susţină, să finanţeze, să ajute. Ar putea să nu o facă. În fond, a da este şi apanajul celor mai puţin bogaţi. Bănuţul văduvei (remember?), din parabola biblică, are o încărcătură emoţională mai mare pentru că ştim că ea renunţă, proporţional, la mult din mica ei avere. Dar nici ea nu are nimic "de dat societăţii înapoi" - răspunde doar în faţa unei chemări proprii şi a propriei conştiinţe. Cuvânt cheie. Contextul e puţin relevant.
(Bun, dacă stau bine să mă gândesc... există şi cei care trebuie să dea societăţii ceva înapoi. Pramatii financiare, speculanţi comerciali, manageri corupţi şi politicieni îndopaţi de populism. Da' ăştia nu se simt...).
