Când întamplarea ţine loc de strategie

Dacă esti patron de firmă, trebuie să ai un plan: ce produci sau ce vinzi, cât şi cui, ce cifra de afaceri iţi propui, cu ce buget, cu câţi angajaţi, cu ce profit samd. Orice formă de conducere presupune o formula organizare şi de planificare. Dacă conduci o ţară, nu trebuie să ai niciun plan, nicio strategie. Asta înţelegem din ceea ce vedem şi înţelegem în fiecare zi. 

Ne uităm în urmă cu doar o săptămână şi ce descoperim, că, deşi problema Roşia Montană, de pildă, e pe agenda politică de ani buni, deşi a trecut prin mai multe legislaturi, deşi a fost temă de campanie, nici actuala putere şi nici vechea, nu au avut o strategie de rezolvare în adevăratul sens al cuvântului. Înţeleg rezolvare nu că se dau bani în continuare până la victoria finală sau că timpul şi uitarea e cel mai bun tratament. Iată că din bâlbâială şi neputinţă în chestiune, s-a ajuns la ideea de referendum care, să ne fie iertat, în România e doar o formă mai sofisticată de haos. Referendumul, în mod normal, e forma supremă a democraţiei, în România, e o oglindire a lipsei de autoritate, pe de-o parte, şi a neîncrederii, pe de alta. Niciun referendum n-a rezolvat ceva în România şi le putem lua pe rând, în ultimii 10-15 ani, pe cele importante: cel din 2003, de validare a noii Constituţii a fost o "panoramă", cum se ştie, cu prelungiri şi cu furtişaguri, neconvingator; cel din 2007, de demitere a preşedintelui, a fost clar ca opţiune, dar neconvingător ca cvorum, n-a rezolvat nimic; cel din 2012, tot pentru demiterea preşedintelui Băsescu, a fost din nou clar ca opţiune, dar la fel de confuz ca cvorum, astfel încât consecinţa a fost din nou zero. Se ştie foarte bine, s-a făcut referendum în zonă şi pentru proiectul de la Roşia Montană, dar rezultatul, negativ, dacă am înţeles eu bine, n-a convins pe nimeni, n-a dus la niciun rezultat, a adâncit confuzia. Asta deoarece, nici aici, nici în altă situaţie, problema nu e bine pusă, decidentul nu trebuie să fie "poporul" într-o asemenea problemă, nici regulile de desfăşurare nu sunt bune. Numai lipsa de strategia, în opinia mea, poate duce la soluţii de acest gen: când nu ştim ce să facem, când întâmplarea ne dă ghes, hai să facem un referendum de ochi lumii, ca să nu mai înţeleagă nimeni nimic.
Pe această cale, a hazardului, ne vom alege cu un refendum şi pentru câinii vagabonzi şi pentru orice altă problemă ce va apărea pe agenda publică la care nu-i ştim găsi o rezolvare sau pentru care, mai rău, n-avem şi n-am avut niciodată o strategie. Căci vedem asta zilnic: se întâmplă un accident aviatic şi atunci constatăm că nu avem avioane bune şi trebuie să le schimbăm, se întâmplă un dezastru pe şosele şi abia atunci constatăm că nu avem autostrăzi, dar avem nevoie de ele, se întâmplă o catastrofă în justiţie şi ne trezim din nou că n-am reformat nimic. Asta e soluţia lui "de azi pe mâine".

Putem face un exerciţiu şi mai dur: să vedem câte din deciziile importante luate în aceată ţară au fost urmarea aplicării unei strategii, a unui plan sau a unei tactici şi câte au fost dictate de conjunctură. Pot spune, de exemplu, că decizia intrării în NATO (cu care ne tot împăunăm) nu ne-a aparţinut, precum nici cea a intrării în UE, căci ne-au acceptat când şi cum au vrut, puteau să ne respingă oricând după regulile impuse, o pot aface şi acum şi nu avem ce să comentăm. Poate chiar o vor face. Vreau să spun că nu sunt urmarea unor strategii pe care şi le-a făcut conducerea ţării, în pofida oricăror obstacole, pe care le-a urmărit până la capăt, punctându-le ca pe adevărate victorii. Aştept o asemenea strategie, un plan naţional, să o pot saluta.

Viorel NISTOR