Cerneala roşie

Cerneala roşie
| Foto: Faclia

O glumă din vechime spune că un pașnic moscovit a fost trimis într-o „tabără de muncă” în Siberia. La plecare, el le spune prietenilor: „Am să vă scriu. Dacă e cu albastru, e de bine. Dacă e cu roșu, e de rău”.

Peste un timp, toți prietenii lui primesc câte o carte poștală cu același text, scris cu limpede cerneală albastră: „Dragi prieteni, aici e raiul pe pământ! Avem de toate, casele sunt încălzite, totul este luminat, avem programe culturale, cu filme occidentale,  unde o mulțime de tipe frumoase doresc întâlniri romantice. Singurul lucru care lipsește cu desăvârșire este cerneala roșie!”

Aceasta este marea provocare a democrației: să te asiguri că fiecare membru al societății are la dispoziție, nelimitat, cerneală roșie și că dreptul său de a o utiliza nu este îngrădit de legi sau de acțiunile celor care se află la putere. Dar să nu uităm că dreptul de a-ți afirma și a-ți apăra deschis opiniile este o achiziție foarte recentă în istoria umanității. Se tot spune că vechii greci au inventat democrația, dar acolo aveau dreptul de a scrie cu cerneală roșie doar bărbații adulți (peste 20 de ani); totuși, părea un pas înainte față de autocrațiile întemeiate pe deciziile discreționare ale unuia singur. În fapt, toată istoria omenirii nu este decât istoria modului în care cei puțini și puternici și-au impus și menținut dominația asupra celor mulți și slabi. Dreptul la existență al individului a apărut ca idee de-abia târziu, fiind evocat în 1789 atât în Franța, cât și în Statele Unite. De atunci, societatea occidentală a pornit un lung și anevoios parcurs de creare și de dezvoltare a mecanismelor și instituțiilor care garantează libertățile individului (între care figurează, ca o premieră absolută, dreptul de a folosi cerneală roșie – adică libertatea cuvântului, a întrunirilor și a presei).

Miza bătăliei pentru justiție din România nu este doar salvarea de răspundere sau de închisoare a unor indivizi certați cu legea; adevărata miză este lupta care se dă în acest moment, pe toate planurile, între vechile concepții și atitudini și vântul schimbării care bate dinspre lumea occidentală. Un vânt care traversează, de fapt, o imensă prăpastie culturală. La ei, un ministru de interne și-a dat demisia după ce a fost prins conducându-și autoturismul personal cu viteză excesivă; la noi, același gen de ministru defila ca un pașă, cu girofaruri și escorte, și nu-i pasă nici cât negru sub unghie că din această cauză un om serios și nevinovat și-a pierdut viața.

Trebuie să înțelegem că trăim într-o țară în care banii, pe oricare cale ar fi ei obținuți (fie ea jaf, furt, nedreaptă însușire, corupție, trafic de influență, prostituție, activități ilegale, favoritisme, nepotism  etc. etc.) sunt un unic și suficient criteriu al succesului individului în societate. Acest succes poate să fie atât de spectaculos încât individul începe să-și piardă mințile și dorește proprietăți în zone exotice sau să se viseze jupân suprem peste România. Și, paradoxal, în ochii poporului, el rămâne un etalon, un erou (chiar fără un mare „S” pe piept…). Fiindcă, în ultimă instanță, cel care are o problemă nu este banditul, ci poporul, care continuă să aibă o uriașă și invalidantă problemă morală.

După cum subliniază psihologul Daniel David, opinia publică românească se află pentru moment sfâșiată în trei categorii distincte. Prima este generația „decrețeilor”, covârșitoare numeric (peste două milioane de persoane, toate prezente în țară), apărută după decretul din 1966, care interzicea avortul. Ei se adaugă unei categorii numeroase de persoane mai vârstnice, născute în perioada de explozie demografică de după cel de-al doilea război mondial. Generația „X” (30-50 de ani) a avut nenorocul istoric de a prinde atât cei mai răi ani ai comunismului, cât și cei mai traumatizanți ani ai „capitalismului românesc”, situație care îi plasează într-un deșert moral greu de trecut. La urmă, avem generația „mileniului”, tineri până în 30 de ani, spirite libere, independente, nesupuse și mobile, singurii care își făuresc drumul în viață ghidați de noile concepții.

Civilizația vestică funcționează prin două principii: individualism și descentralizare. Civilizația românească, cu adânci rădăcini în civilizația est-europeană, se definește prin colectivism și centralizare, principii de bază în lumea „decrețeilor” și a „generației X”. O persoană individualistă se bizuie pe mecanismele sociale și pe instituții; una colectivistă, pe rude, prieteni, afiliați și apropiați. Acolo, Ministerul Public este perceput ca un garant al drepturilor suverane ale statului și individului (viață, proprietate, libertatea cugetului). La noi, același gen de instituție este percepută ca un soi de poliție politică, cu acțiune discreționară, îndreptată împotriva individului, care de regulă nu are niciun fel de vină…

Pentru moment, în România puterea este în mâna indivizilor colectiviști. Imediat ce ajung la putere încep să-și plaseze rudele, acoliții și lingăii de serviciu în toate funcțiile imaginabile și inimaginabile (de preferință, cât mai bănoase, să le pice și lor ceva…). Imediat ce ajung la putere, încep o luptă înverșunată împotriva justiției, pe care o consideră dușmanul lor de moarte, fiindcă se opune jafului pe care ei l-au practicat și doresc să-l continue. În consecință, ei se opun cu înverșunare „vântului schimbării”, care bate puternic dinspre Vest, pozând în patrioți și apărători ai valorilor și intereselor naționale.

Până la putere se află astfel de oameni, votați de cei asemenea lor („decreței” și „generația X”), o schimbare adevărată nu este posibilă (Metternich: „Nu-ți poți convinge adversarii. Poți doar aștepta ca ei să moară”). Mentalitățile unei societăți nu se schimbă până nu se schimbă mentalitățile educatorilor și formatorilor de opinie. Pentru moment, majoritatea dintre aceștia fac parte tot din cele două categorii mai sus amintite și trebuie să avem (atât noi, cât și Uniunea Europeană) răbdarea de a aștepta momentul în care educatorii și formatorii de opinie vor fi indivizi care au văzut lumina zilei în acest mileniu.

Etichete
Comenteaza