Coco Chanel, Cea care eşti în ceruri, Sfinţească-se numele tău...

În introducerea capitolului dedicat lui Coco Chanel, Pascal Bruckner apud Nietzsche, vorbind despre semnificaţia spiritului liber, afirma că este liber acel spirit care "gândeşte altfel decât în funcţie de originea sa, de mediul său, de starea şi de funcţia sa sau de opiniile care circulă în vremea sa"; or, a fi liber, în accepţiunea sa, este echivalent cu a "te smulge din naşterea ta". A te smulge din propria naştere ...aceste cuvinte au rezonat adânc în mintea mea şi nu am putut să nu mă întreb dacă pot descifra adevărata semnificaţie a acestor cuvinte, şi, mai ales, dacă mă pot regăsi într-o oarecare măsură. Oare un om se poate rupe din naşterea sa? Am încercat să-mi răspund la această întrebare, asemenea spiritelor care simt că, doar prin forţa lucrurilor şi nu printr-o decizie la care au putut avea măcar o insignifiantă contribuţie, s-au născut într-o anume ţară, într-un anume an, secol, pe un anume continent, într-o anumită conjunctură socială şi politică, fiind "impus" să trăiască într-un anume "Zeitgeist" şi nu în altul.

Bruckner îşi continuă firul ideatic, afirmând că: "Venim de nicăieri, dar avem posibilitatea de a ne inventa vieţile noastre, de a le imprima un curs care nu este decalajul exact al moştenirii noastre". Aşa să fie, oare? Aceste rânduri mă duc cu gândul la o Americă a anilor ‘20 ai secolului trecut, la F. Scott Fitzgerald, şi, nu în ultimă instanţă, la Marele Gatsby. Gatsby, asemenea Gabriellei - Coco Chanel, a încercat să-şi creeze o altă identitate, să-şi rescrie trecutul, să-şi uite sau să-şi reinventeze originile, să dea viaţă Supraomului imaginat încă din copilărie, să devină un nume sonor, un personaj memorabil. Gatsby a fost eroul principal al romanului omonim, marca F. Scott Fitzgerald, pe când Gabrielle Bonheur alias Coco Chanel, a fost o versiune în carne şi oase a lui Gatsby. Numele şi personalitatea ei au rămas legendare; această femeie a reuşit să îşi creeze propria legendă, datorită unei ambiţii colosale. Ambii au avut origini umile, pe care au preferat să le arunce la coşul de gunoi amnezic al propriilor istorii, însă, după cum bine ştim din opera lui Fitzgerald, proiectul "Marelui Gatsby" a fost o construcţie realizată pe nişte piloni falşi, instabili asemenea unui nisip mişcător, care s-au fisurat şi toată capodopera umană s-a năruit într-un tragism ironic.

Coco a rămas o legendă, a luptat cu înverşunarea unei adevărate regine Midas pentru tot ce-a reuşit să realizeze, în pofida faptului că toată această construcţie a avut aceeaşi temelie ca şi în cazul lui Gatsby. Mă gândesc la singurătatea asumată a Gabriellei, cea care a refuzat să se căsătorească sau să creadă în iluziile unui mariaj, ale unui soţ, ale copiilor; a preferat să muncească şi să trăiască singură, fără aceste miraje care, în opinia creatoarei ce a revoluţionat lumea modei, ne fac să credem că lumea este locuită de alţii ca noi. În acest context, nu pot să nu expun aici ultima propoziţie din acel citat al lui Pascal Bruckner, anume: "Cel care triumfă, măturând toate obstacolele, se vede totuşi victima propriului succes". Drept dovadă a validităţii acestei afirmaţii ne serveşte însăşi mărturisirea Gabriellei făcută lui Paul Morand în 1946, într-un hotel elveţian din St. Moritz, în care putem "simţi" preţul pe care aceasta l-a plătit cu resemnare: "Viaţa mea e istoria - şi adesea drama - unei femei singure, mizeriile ei, grandoarea ei, lupta inegală şi pasională pe care trebuia s-o ducă contra bărbaţilor, contra seducţiilor, slăbiciunilor şi pericolelor care vin din toate părţile".

N-am scos două personaje desuete de la naftalina istoriei pentru că nu am avut altele la care să fac trimitere; motivul pentru care am ales să fac această paralelă între Coco Chanel şi "Marele Gatsby" a fost tocmai numărul înfricoşător de Gabrielle pe care le văd în jurul meu. Numărul crescând al unor Gatsby din secolul 21 mă înspăimântă; cred că niciodată aceste personaje nu au fost mai actuale şi mai prezente decât în lumea globalizată în care trăim, deşi risc să cad în capcana iluziei că "Evrica" mea aduce mai multă lumină, făcând această afirmaţie. Constat cu tristeţe că e imperios necesar să te "smulgi din propria naştere" pentru a fi un proiect reuşit în secolul 21, în caz contrar, rişti să fii un ratat, dacă refuzi să ieşi "la bătaie" şi să fii competitiv pe piaţa internaţională. Rişti să fii considerat un provincial ratat, periferic, prin urmare, inadaptat social şi inutil. Simt şi-mi intuiesc răspunsul la întrebarea enunţată mai sus, dar am nevoie de ceva ce doar trecerea unui număr de ani peste propria persoană îmi poate oferi. Ce-mi doresc cu-adevărat - şi mi-e frică că e în zadar -, e să am lângă mine oameni cu sufletele integre, alături de care să-mi pot trăi confirmările sau (din nefericire) infirmările.

Olga RUJANSKI