Când deschizi un asemenea subiect în societatea românească intri pe un teren sensibil în care se amestecă atenţia, disponibilitatea, vanitatea, mica gelozie şi, într-o anumită măsură, negaţionismul excesiv. Oricare ar fi situaţia, jocul de a găsi şi defini elitele la noi, sub o formă sau alta, e prea bun, prea perfect, prea rodnic şi prea important pentru a te lăsa descurajat de meschinării sau de fiţe lezate. Să vorbeşti de elite rămâne o exigenţă; raţiunea e dovedită de contrariu: prin a nu gândi în termeni de elită - de vârf, de ascensiune, de superioritate, preeminenţă şi performanţă - România îşi refuză stimulentul evolutiv, catalizator, şi rămâne (vezi Doamne, "umilă şi realistă"...) în grotele în care au vârât-o vătafii bolşevismului şi zglobiile lor progenituri politice de azi.
Întrebările clasice - ‘cine face parte din elite?', ‘cum sunt înţelese ele?' - continuă să fie puse legitim. (De la început trebuie eliminate sumeţenia şi snobismul. Poţi fi exiguu fără aroganţă, poţi fi exclusivist fără ifose, poţi să recunoşti succesul unui terţ fără acreală, ci cu onestitate şi luciditate.) E frumos - dar fără consecinţe imediate în cotidian - să admiţi prin elită acel tip de spirit uman, elaborat, virtuos, dedicat şi conştient, imaginat de Greci şi încercat în practică, la modul civic, de Romani. (Povestea e lungă şi superbă.) Lumea modernă a consacrat totuşi elitele funcţionale: cea de afaceri - antreprenorială, cu apendicele ei de elită managerială, născută din complexitatea actuală a economiilor - şi elita administrativă - formată în marile şcoli (acolo unde ele există), stăpânind gestiunea publică şi dreptul -, lăsând greu plasabile elitele intelectuale, tocmai cele care influenţează fundemental alcătuirea şi creşterea în timp a tuturor celorlalte. Dar dintre toate, elita politică ocupă un loc special. În primul rând pentru că este cea mai fragilă: cumulând putere decizională pe o perioadă determinată, vârfurile politice şi administraţia cu care se înconjoară se manifestă în deplina lor capacitate doar temporar; cu toate acestea, ea întruchipează cel mai prestigios tip, reunind calităţile celorlalte categorii (iniţiativă, antreprenoriat social, viziune şi efort creator), mobilizându-le în întregime. Tot ea se bucură de autoritatea şi influenţa cea mai de impact - dar e şi cel mai uşor de erodat prin corupţie. Jocul cu puterea politică e vecin cu omnipotenţa şi-i atrage invariabil şi pe înţelepţi, şi pe profitorii de duzină; doar societatea e chemată să-i discearnă.
În România regăseşti elite în întreaga lor tipologie. Mă raportez aici la cele veritabile, cât vor fi de puţine. Singura problemă ţine de a înţelege cum îşi manifestă ele puterea, şi cu câtă responsabilitate. Nici lumea politică, nici societatea civilă, nici mediile de afaceri nu dau semne că ar putea răspunde la întrebarea: de ce, în peste două decenii, puterea exercitată de elitele din România - că e delegată dintr-o instituţie de Stat, că e putere derivând din averea personală, că provine din charismă individuală sau din atracţie de grup, că e fondată pe abilităţi, talent, pe expertiză, cunoaştere, sau pe celebritate, pe greutate morală şi religioasă, pe influenţă socială internă şi externă, sau pe tradiţie - nu a închegat o ţară politic (mai) stabilă, economic coerentă, pe drumul prosperităţii, social poziţionată într-un cadru de valori mult mai puţin discutabil?...
Mă gândesc, cu stânjeneală şi iritare, la un singur răspuns: pentru că elitele româneşti nu cultivă sentimentul de elită, de leadership co-participativ, de coeziune de grup, de conştienţă de sine, de exclusivism bine gândit, de privilegiu generator de binefaceri prin efect ‘în cascadă'. Dizarmonice şi nesincronizate cu sine, elitele româneşti de azi - spre deosebire de cele dinainte de 1940 - acţionează confuz, disparat şi fără un obiectiv, care doar dacă este stabilit în comun poate crea, într-un format fiabil, România de care e nevoie. O conlucrare activă, susţinută, cu elitele din exterior, ar aduce mult în limpezirea imaginii de sine a elitelor româneşti şi le-ar putea da o nouă consistenţă identitară. E nevoie de acest oxigen. Pentru că deficitul de elite conştiente e sinonim cu deficitul de calitate în exercitarea puterii - iar în România (ştie toată Europa) numai asta nu ne lipseşte.
