Exerciţiul admiraţiei sau în aşteptarea lui Václav Havel

Sigur, sunt conştientă că este exagerată poziţionarea mea, cel puţin ideatică sau în aceeaşi frază în care menţionez numele unui distins filosof cum este Nietzsche, însă nu am putut trece peste această paralelă, forţată conştient. Zilele trecute, mă amuzase unul dintre profesorii mei, comparându-l pe Nietzsche cu un adolescent rebel al filosofiei, astfel minimizându-i valoarea sau autenticitatea gândirii, în raport cu care unele personaje din romanele lui Dostoievski - în opinia profesorului sus-amintit, a fost cel mai veritabil nihilist - , au fost mai importante, dorind să accentueze utilitatea redusă a unui nihilism teoretic, în comparaţie cu unul practic, asumat, simţit şi trăit. Nu ştiu dacă personajele unui roman sunt mai apropiate unei realităţi asumate decât nihilismul teoretic al lui Nietzsche, dar am simţit că acea comparaţie a atins un subiect care mă frământă. M-a făcut să mă gândesc la toată marea de ipocrizie în care ne bălăcim zi de zi; acea ipocrizie imensă în care respiră şi activează din ce în ce mai mulţi oameni, de la tinerii doctoranzi, pseudo-profesori, pseudo-intelectuali, adică, grosso modo, planctonul academic, până la oamenii simpli, cu care interacţionăm în fiecare zi. Nu suport ipocrizia şi aroganţa cu care vorbesc despre marii gânditori politici, despre marile personalităţi ce au rămas în istorie, ori acea atitudine de superioritate voalată, cu care oferă sfaturi despre cum să trăieşti frumos, întru cultură, întru iluminarea spiritului.

Dilema mea este că nu am găsit formula ultimă, definitivă, în care să mă simt în elementul meu, un echilibru în care să pot pendula armonios, între viaţa mea interioară şi lumea materială în care suntem impuşi să trăim şi s-o aceptăm aşa cum este, însă cred că toată viaţa e o căutare perpetuă a acestei formule. Mă gândesc la un Mario Vargas Llosa, care a avut câteva "job-uri" în tinereţe pentru a se întreţine - pe el şi pe mătuşa Iulia, pentru dragostea căreia a luptat şi şi-a asumat toate greutăţile - , la Franz Kafka, care ura fiecare zi petrecută în biroul unei companii de asigurări la care a muncit în tinereţe, la Borges şi exemplele ar putea continua. Poate profesorul meu a avut dreptate, făcând afirmaţia de mai sus, însă eu tind să nu fiu de acord cu el din câteva motive, care sunt subiective, prin urmare, o altă înşiruire de litere care nu aduce nimic nou sub soare. Omul Nietzsche, din lecturile pe care le-am făcut - poate prea puţine - şi-a asumat ideile exprimate în cărţi, în măsura în care i-a permis condiţia sa umană. Nu am de unde să ştiu cu certitudine dacă a iubit-o într-adevăr pe Lou Andreas-Salomé, pe care o considera egala sa; nu am nici o dovadă că ceea ce s-a scris despre el e ficţiune sau conţine o mare doză de adevăr, dar omul Nietzsche, aşa cum mi l-am construit eu, şi-a asumat, în măsura în care a fost uman posibil, ideile şi viziunea sa asupra lumii. Nu ştiu ce este mai utopic: să îi negi cuiva importanţa, pentru că nu a trăit, zi de zi, la amplitudinea dionisiacă despre care a scris în tinereţe, sau să crezi că umanitatea poate fi schimbată, pornind de la suprastructura politică, modificând elementele sale structurale sau chiar baza care a generat-o.

Nu cred că poţi schimba indivizii, încercând să schimbi suprastructura în care habitează aceştia. Nu cred că putem schimba ceva în societatea în care trăim, dacă vom blama reprezentanţii poporului, pentru toate insuccesele şi crizele care ne lovesc, de la cele generale, vagi, abstracte, până la cele intime, individuale. Duminica aceasta a murit Václav Havel şi toate ziarele au avut câte o ştire despre asta, iar diverse talk-show-uri televizate au avut invitaţi care au vorbit despre semnificaţia politică şi culturală a lui Havel; inevitabil şi previzibil, toată lumea a ajuns să se întrebe de ce nu avem şi noi un Václav Havel. Cred că unul dintre cele mai bune răspunsuri l-a avut Stelian Tănase, scriind pe blogul său că Havel era privit în ţara lui ca un erou, fiind iubit şi admirat, chiar şi atunci când a fost la închisoare.

Am început acest editorial pe o notă sumbră, deoarece constat că oamenii nu mai ştiu ce înseamnă exerciţiul admiraţiei şi riscăm să pierdem ceea ce (mai) avem frumos în noi. Nu mai ştim să admirăm frumosul, distincţia, valorile, originalitatea, curajul; e mai uşor să te refugiezi în răutate, ură, invidie şi în eufemistica moarte a caprei vecinului. Prefer să admir oamenii care au lăsat ceva în urma lor, care au scris cărţi, şi-au adus contribuţia la schimbarea unui regim politic, cu riscul pierderii definitive a libertăţii, care au făcut ceva mai mult decât să critice şi să dea vina pe oricine altcineva decât să-şi accepte micimea, ignoranţa, apatia sau lipsa de curaj. Prefer să caut modele şi să le citesc operele, memoriile, pentru a mă inspira, dacă în societatea în care am ajuns să trăim acestea au devenit o specie pe cale de dispariţie.