Privim la statistici și avem sentimentul că DUCEM o viață „mai bună” ca niciodată. Este adevărat, niciodată atât de mulți nu au avut atât de mult. Trebuie totuși să ne întrebăm: ce am câștigat cu adevărat prin creșterea prosperității?
Una dintre cele mai frumoase amintiri ale copilăriei mele este „ora bunicii”. Și nu vorbesc despre o oră pe care o adulez egoist, fiindcă era o oră pe care bunica mi-o acorda mie. Era o oră a cărei importanță de-abia acum sunt în stare s-o înțeleg, pe care bunica mea și-o acorda sieși. Era o femeie simplă, cu patru clase, care socotea anevoie și citea mișcându-și buzele. Dar era măreață și sublimă când se dăruia familiei sale. Robotea întreaga ziulică și, ca un comandant de oști, se asigura că pe fiecare bucățică a frontului vieții cotidiene totul este în regulă (și să nu credeți că era puțin lucru, într-o lume în care nu exista mâncare „de gata”, iar electrocasnicele sau televiziunea erau doar zvonuri fantasmagorice…). Gătea cu sârg și punea cu mâna ei mâncarea în farfuria fiecăruia. Și spăla (cu mâna, cum altfel…?),și deretica (cu mătura, cum altfel…?) și hrănea galițele…
După masa de prânz ea se retrăgea pe fotoliul preferat, din apropierea unui geam, și lua de pe măsuță cartea ei de căpătâi: cartea de rugăciuni, din care citea bolborosind încetișor rugăciuni doar de ea știute. Cartea era înțesată de tot felul de bilețele și de „daruri sufletești” (felicitări și bilete votive din partea fiicelor), incluzând aici prima scrisoare pe care i-am scris-o la vârsta de 4 ani. Ora ei de retragere devenea tot o oră dăruită familiei, fiindcă o vedeam adesea trecând în revistă acele mărunte semne de iubire… după care închidea cu blândețe cartea cu coperte negre și se așternea din nou pe treabă.
Nu zic că nu este important, sau util, sau necesar, sau glorios să câștigăm bani cu ghiotura, să ne construim case tot mai mari și mai mari, să ne cumpărăm mașini tot mai tari și mai tari, să călătorim tot mai mult și mai departe, să acumulăm selfie-uri tot mai multe pe harduri tot mai burdușite și mai burdușite… dar mă întreb în ce fel toate acestea pot să facă iubirea din lume să crească măcar proporțional cu creșterea numărului populației? Mă întreb câți dintre cei care au părinți captivați de „job”-urile lor importante, fascinați de puterea lor de cumpărare, sclavi ai unor hobby-uri costisitoare ‒ câți își vor mai putea aminti de iubirea pe care au primit-o de la acei părinți așa cum eu îmi amintesc de iubirea pe care bunica a revărsat-o asupra mea?
Dacă eu, azi, scriind aceste rânduri, scap o lacrimă fierbinte pe amintirea bunicii mele, este fiindcă semințele bunătății, compasiunii și iubirii ea mi le-a plantat în suflet, prin bunătatea, compasiunea și iubirea ei. Semințele sunt în noi, dar nu putem să le lăsăm să crească fără ajutor, fiindcă acele mlădițe fragede se pot izbi de betoanele grele ale indiferenței sau reținerii născute din supraîncărcare, din vânarea unor vise deșănțate sau din rănile aduse de excesiva zbatere pe drumurile vieții. Părinții mei erau oameni „importanți”, ambii directori de frunte în urbea noastră someșană. Erau ocupați și preocupați; pe tatăl meu, chiar dacă locuia în aceeași casă cu mine, nu-l vedeam cu săptămânile. Pe deasupra, darea de mână și imposibilitatea de a-și potrivi „viziunile” adusese între ei o dihonie care aducea zi de zi noi fructe otrăvite…
Mă îngrozesc retroactiv: care ar fi fost azi configurația sufletului meu dacă aș fi fost, acum 60 de ani, doar în grija unor părinți super-ocupați și preocupați să-și împartă dreptatea? Ce s-ar fi ales de semințele bunătății, compasiunii și iubirii, dacă bunica mea nu mi le-ar fi hrănit prin grija ei, prin mângâierea ei și, mai ales, prin exemplul ei? Bunica mea a trecut prin două războaie mondiale și cunoștea foarte bine ce înseamnă lipsurile și suferința (primul ei născut și-a lăsat viața pe câmpul de luptă, luptând împotriva armatei hitleriste). Când îi auzea pe părinții mei, în deceniile 5-6 ale secolului 20, plângându-se de „lipsuri” (ex: nu sunt destule curmale prin magazine…), ea avea un răspuns standard: „Doar război să nu fie!” Acum înțeleg subtextul profund al acestei simple afirmații: „Dacă suntem vii și trăim în iubire, nici o greutate nu va fi prea mare!”
De unde iubire? Prosperitatea generală e tot mai mare, dar familiile sunt tot mai destrămate. Avem locuințe mai mari, dar mai goale. Avem intelecte mai instruite, dar și suflete mai rătăcite. „Prietenii” virtuali sunt tot mai mulți, dar cei „în carne și oase” tot mai puțini. Ne lăsăm copiii pe seama bonelor și educatoarelor și ne rezervăm exercițiul iubirii pentru week-end sau pentru vacanțe. Ne lăudăm cu cât câștigăm și uităm că nu rămânem decât cu ceea cea am dăruit. Când apucăm la bani, ne facem garduri mai înalte, nu mese mai lungi. Orbiți de neîmpliniri, uităm să prețuim ceea ce avem și ne este, în majoritatea zdrobitoare a situațiilor, îndestulător. Ocupați să câștigăm cât mai mult și să cheltuim cât mai mult ca să arătăm „cât ne este de bine”, ne îngropăm adânc dorința de iubire, pe care o vedem mai degrabă ca pe o ghiulea agățată de gleznă decât ca pe un rând nou de pene pe aripile cu care încercăm să cucerim piscurile existenței.
Știu că feminismul este cea mai importantă discriminare pozitivă a epocii noastre. Acum un secol, femeile au început să lupte pentru drepturile lor, năzuind la egalitate de șanse și de tratament cu bărbații. Mașinăriile economice ale capitalismului și comunismului au profitat din plin de această situație, târând femeile în „câmpul muncii”, transformându-le din mame de familie, creatoare de suflete, caractere și cămine pline de iubire în operatori economici sau sociali tracasați, dezabuzați și dezorientați. Uite așa a început era cinismului, în care cunoaștem prețul tuturor lucrurilor, dar habar n-avem de valoarea lor.
Unul dintre acestea, cel mai important poate, este iubirea. Iubirea nu poate fi cumpărată ‒ poți cel mult câștiga bani mimând iubirea. Iubirea este ca o boală: se transmite prin contaminare. De la suflet iubitor la suflet iubitor. Iar punctele de iradiere au fost mereu inimile de femeie. Precum inima bunicii mele, care s-a temut doar de război, și nu s-a temut să-și iubească familia, făcând din aceasta rostul existenței sale.
