Între Brassens şi Procol Harum

Între Brassens şi Procol Harum
Mi-a plăcut de Julian Barnes, care implora să nu i se mai vorbească despre Jimi Hendrix, Janis Joplin, Brian Jones, despre Beach Boy- ul pierdut sau despre oricare alt deces din muzica pop-rock.

Mărturisirea lui, cum că dispariţiile provocate de supradoze, de o prăbuşire în gol sau de episoadele melodramaticelor abdicări în faţa plăcerilor vieţii, pare, mai ales acum, în lumea în care trăim, cel puţin uşor deplasată. Împărtăşesc, mai ales acum, raportându-mă la lumea în care n-am încotro şi trăiesc, părerea că aceste eşecuri par acum mult umflate şi că nu sunt chiar cele mai mari pierderi suferite de lumea muzicii, de la Schubert încoace. Dar nu cred că totul se rezumă la analiza pierderii talentelor umane din lumea muzicii. În cazul oamenilor, - diferiţi, vai, cât de diferiţi!-, cei care ascultă şi azi muzica "aceea", totul s-a schimbat. Aşa cum li s-a schimbat şi viaţa. "Cheia" asimilării acestei muzici e atât de diferită, încât te tulbură. Diferenţa o face, bineînţeles, cultura, dar mai există un fel de "raportare" individuală, uneori de neînţeles. Cum se întâmplă asta? Oamenii sunt obişnuiţi azi, mai ales să acţioneze unii împotriva altora. Care nu fac nici cel mai mic efort să se cunoască, să se descopere. Mai mult, se chinuie să-şi ghicească unul altuia mişcările. Şi asta se întâmplă între o mulţime de indivizi care caută sens în incoerenţe, şi în mijlocul unei lumi ameţite de confuzii, ipocrizii şi reţineri. Poate că ar trebui inventat titlul ştiinţific de "istoric al individualităţii" ca să se dea de capăt acestei căderi. Dar istoria nu poate fi o dezbatere intelectuală şi atunci nu putem decât să intuim, fiecare acasă la el, cum am ajuns în această fază, încât să nu-l mai "vedem" aşa cum este, nici pe omul de lângă noi. Nu mai avem timp pentru profunzimile celuilalt, nu mai putem admira, aşa cum nu mai putem nici iubi; trăim în goana celui care pierde şi trăieşte încercând să se convingă pe sine însuşi că nu este afectat de această pierdere. Pierdem oameni. Îi pierdem fără a fi avut măcar timp să fim curioşi ce hram poartă sufletele lor, fără să ne întrebăm dacă au ceva să ne ofere. Ceva care să ne împlinească. Poate chiar acel "ceva" pe care îl căutăm inconştient, toată viaţa. "Întotdeauna va mai exista un altul"! "Timpul le rezolvă pe toate!" - spunem şi mergem mai departe. Dar oare, mergem, cu adevărat mai departe, sau mergem mai departe înapoi? Pe vremea când muzicienii pomeniţi mai sus mureau jeliţi de o lume întreagă oamenii aveau, parcă mai multă răbdare. Aveau chiar răbdare să plângă...

Nu ne cunoaştem deloc, nici pe noi înşine, nici pe cei de lâgă noi, care ne privesc în ochi, şi cu care vorbim, poate zilnic, decât "în sens larg" şi ne putem chiar ajuta între noi, în acelaşi sens. Dar "sensurile largi" nu pot spune nimic despre valorile individuale, care trăiesc de unele singure şi care au nevoie de privirea "celuilalt", poate mai mult decât de orice. Dar noi nu mai avem timp, ca pe vremea lui Brassens, şi nici a celor de la Procol Harum. Şi pierdem. Pierdem ceea ce nu vom mai întâlni niciodată. Fiindcă suntem o lume omogenizată, de consumatori, (aşa ne consumăm şi propria viaţă!). Plătim un preţ. Nu ne vom mai cunoaşte, nu vom mai asculta, aşa cum o făceam altădată, cu muzica aceasta...

"A Whyter Shade Of Pale". Adică o nuanţă de palid mai albă. Cine mai are răbdare azi, să distingă nuanţe? Mai e importantă tresărirea unei inimi? Dar pierderea unui om? Nu mai conteaza aproape deloc. Ceeace e cu adevărat important sunt beneficiile sociale, carierele, şcolile din străinătate, (neapărat!), fondurie de la Comisia Europeană, pornografia pe internet, Jeep-urile, "ieşitul ca să vezi şi să fii văzut", neapărat după ora 1.00, cluburile vulgare, beţia şi drogurile, banii, mâncarea "bio", carnea, adică... Avem de-a face cu persoane, în fond, singuratice, dar care, paradoxal, iubesc petrecerile, societatea. Solitari care socializează mult. Vorbim despre alţi parametri. O altă lume, un alt gen de muzică. Un alt fel de dragoste. Un altfel de distracţie. Un alt fel de a valoriza ceea ce înseamnă cariera. Un alt fel de viaţă: rutină, presupunere, limitare, barbarie, vulgaritate, banalitate, cotidian, oportunitate. O lume pe care o dispreţuiesc din rărunchi. O lume care tinde să aibă un singur fel de oameni, diverşi, însă, cumva asemănători, într-un oraş individualist. Oameni diverşi locuind pe străzi diverse, chiar dacă alăturate sau perpendiculare una pe alta, în case şi camere diverse. O "clasă" socială nouă, în curs de "purificare socială" cu ajutorul banilor şi sub lupa atentă a "vanităţii" municipale. Jaques Brel, stăruitor şi înflăcărat, cânta lumii ca şi când ea ar fi putut deveni lucidă, doar cutremurându-se la auzul muzicii, - ne spune Barnes -, Brassens apropiat, cald şi ceremonios, cânta lumii ca şi când i-ar fi fost iubită, cu tachinări prietenoase. Nu se mai cântă aşa: nu mai e nimeni să aibă nevoie de asta.

Sigur că acum, moartea unui cântăreţ, fie el şi celebru, nu mai înseamnă mult. Dar viaţa unui om, cât de mult mai înseamnă pentru noi? Ne amintim de melodiile vechi - Brassens, Brel sau Procol Harum, aşa cum fac eu acum. Nu mai sunt. Nu se mai ascultă. Însă în faţa noastră, s-ar putea să avem un om. Un om care îşi "cântă" aria vieţii. A vieţii lui. Dar noi suntem, de obicei, prea ocupaţi ca s-o mai ascultăm. Poate ne-o vom aminti, aşa cum ne amintim fiinţa cuiva pierdut, şi care avea pe chip o nuanţă de palid, mai albă... Ni-l vom aminti, chiar dacă nimeni nu (mai) ştie cine a scris versurile pentru "A Whyier Shade Of Pale" şi chiar dacă piesa, minunată altfel, a ajuns hit abia după ce formaţia s-a destrămat, schimbându-şi componenţa...

 

Comenteaza