Desigur, eu sunt primul care susţine că a purta un nume poleit de lumina de aur a faimei nu este în nici un fel un merit (sau, mă rog, poate deveni un fel de merit atunci când ai multe alte merite...). Tatăl meu nu a arătat nici o mândrie pentru numele său, care devenise un adevărat eponim; eu, nici atât. Ambii ne-am făcut, şi eu încă îmi fac datoria omenească pe acest pământ, şi persoanele noastre vor fi demult uitate când numele Eminului nostru naţional va continua să strălucească precum un luceafăr al sufletului românesc.
Trebuie, totuşi, să constat că strălucirea şi importanţa acestui luceafăr par să fi pălit în ultimii ani. După ce opera sa a fost deşănţat exploatată de propaganda comunistă pentru a zgândări simţămintele patriotice („Ce-ţi doresc eu ţie...") sau pentru a justifica lupta de clasă („Împărat şi proletar"), Mihai Eminescu pare să intre într-un fel de con de umbră, retrăgându-se discret în rândul autorilor „obligatorii" la studiul limbii române. Declaraţiile de dragoste se fac mai nou cu inimioare „made in China" dăruite de Sf. Valentine, sau cu inele prezentate pompos prin restaurante. Câţi dintre îndrăgostiţii care-şi caută inspiraţia calpă pe internet mai rostesc versuri ca acestea:
"Şi cu acel smerit surâs,
Cu acea blândă faţă,
Să faci din viaţa mea un vis,
Din visul meu o viaţă." ?
Câţi dintre cei care călătoresc în draci şi încarcă mii de poze pe internet mai consideră că oricărui loc frumos vizitat i se cuvine şi o vorbă inspirată, un chezaş al simţirii care trece dincolo de retină? "Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă(...)". Citiţi cu voce tare... încet, rar, în ritmul potrivit... nu simţiţi întreaga armonie şi desăvârşire a frumuseţii cuprinse în aceste cuvinte?
Dar Eminescu nu este doar un poet romantic, unul dintre cei mai mari care au luminat sufletul omenirii. El a fost un om de o strălucitoare cultură (acumulată în cei 30 de ani activi ai vieţii sale), cu o deschidere fără seamăn spre sistemele filosofice şi religioase ale umanităţii, fapt care-l califică drept cetăţean al planetei. "Fără eu nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec. Ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea."
Ideile sale îl apropie chiar şi de marile idei ale sistemelor filosofice orientale. O pildă:
"Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are." În alt context, Eminescu punctează: "Oamenii se împart în două: unii care caută şi nu găsesc, alţii care găsesc şi nu-s mulţumiţi." Şi, pentru a da obolul cuvenit ocupaţiei favorite a lumii civilizate - gargara politică obsesională - să înşirăm, fără nici un fel de comentariu, câteva cugetări ale finului şi acidului comentator din coloanele ziarului "Timpul": "Fără muncă nu există bunăstare, fără adevăr nu există cultură. Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri, aproape nimic.
Nu explicaţiile ce se dau faptelor, ci faptele însele sunt adevărul. Cel mai mare păcat al omului este frica, spaima de a privi în faţă şi a recunoaşte adevărul. S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă. Arta de a guverna e în România sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.
Legile unui popor, drepturile sale, nu purced decât din el însuşi.
Eminescu este contemporanul nostru. Ceea ce noi încercăm să arătăm în articole kilometrice, în bloguri interminabile, în circuri verbale televizate, a fost spus deja, cu vârf şi îndesat, în urmă cu 150 de ani, de către un măreţ antemergător şi părinte întemeietor al nostru. Un om ros de îndoieli şi de întrebări existenţiale, ros de o boală care i-a grăbit, nedrept, sfârşitul, dar un om care şi-a înţeles misia în fruntea unei naţiuni pe cale de a se naşte:
"Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar."
A plecat dintre noi devreme, mult prea devreme, cugetând mult prea în grabă la marele mister al existenţei: "Fiecare om e o întrebare pusă din nou spiritului Universului."
Fiindcă Mihai Eminescu face parte pe veci din patrimoniul sacrosanct al poporului român şi al întregii umanităţi, să veghem ca el să nu sfârşească, prăfuit, între paginile plicticoase ale unui manual şcolar. Când francezii au văzut în primejdie un principiu călăuzitor al existenţei lor, legat de însăşi fiinţa lor naţională, s-au identificat cu cei care au suferit crunt spre întruparea acelui principiu: „Je suis Charlie". Prin uitarea lui Mihai Eminescu se petrece un atentat la fel de dăunător la adresa patrimoniului nostru cultural, a fiinţei noastre naţionale, a vocii unice cu care România participă în marele concert al naţiunilor Terrei.
Pentru aceasta, lăsând la o parte simpla întâmplare că autorul acestor rânduri a fost botezat cu numele de Mihai, vă invit să spuneţi alături de mine, şi să spuneţi întregii lumi. JE SUIS MIHAI. I AM MIHAI. ICH BIN MIHAI. IA MENIA MIHAI. UĂ ŞU MIHAI.
Mihai Şerban este om de afaceri şi scriitor. Este maestru de tai chi, o artă marţială chinezească, şi face consiliere sofiologică, un concept pe care l-a inventat domnia sa.
