Înainte de Anul Nou, stând şi aşteptând un feribot cu program rar şi special de sărbători, undeva în îndepărtatul Nord, povesteam cu un portughez rătăcit şi el la capătul lumii şi zgribulit de frig, ca un locuitor al Sudului european, fertil şi leneş, după cum bine cunoaştem de prin presa germanofonă. Mi-am reprimat întâiul instinct, de a-l întreba pe ocolite ce a auzit despre România şi români, aşa cum nu reuşesc nicidecum s-o facă tinerele femei abuziv angajate pe la televiziuni, ca să-şi desfăşoare nurii proaspeţi prin preajma porţilor de aterizare de la Otopeni, de câte ori apare vreun occidental Don Juan în drum spre studiourile de filmare de la Buftea. „Cum vi se pare România? Ce aţi auzit de România? Dar femeile, cum vi se par?" Din proprie iniţiativă şi din nevoia de a vorbi cu cineva, şi-a adus aminte că CFR-ul le-a scos fotbalul din cap celor de la Braga, în toamna recent trecută, şi că Cristi Mungiu are mari şanse să câştige, în sfârşit, Oscarul în acest an, după ce îl meritase încă şi mai cu deasupră de măsură acum 5 ani. Iar de aici înainte, componenta mea românesc-narcisiacă s-a simţit gâdilată în orgoliu şi i-am recitat pe nerăsuflate alte câteva titluri de filme (mai mult sau mai puţin) recente, cu entuziasmul cinefilului mândru de calitatea mondială a producţiilor cinematografice realizate de compatrioţii săi.
I s-a stârnit cumva curiozitatea. M-a întrebat dacă cele redate de dl. Mungiu în filmele sale au corespondent în realitatea românească. I-am spus că orice peliculă care nu declamă contrariul, în principiu, se inspiră din fapte reale sau măcar verosimile şi că, da, decretul anti-avort a existat, politicile pro-nataliste ale ultimelor două decenii din regimul comunist aşijderea, că abrutizarea şi depersonalizarea la scară naţională au fost realizate în manieră programatică. De asemenea, că există încă sumedenie de aşezăminte bisericeşti în care se trăieşte izolat şi după precepte medievale, în care preţul pus pe om, pe viaţa şi pe voinţa lui proprie nu face cât o ceapă degerată, că prietenia şi solidaritatea umană sunt valori care, fulgurant şi de unele singure, pot eluda cu succes agresivitatea şi adversitatea mediului extern, dar că sunt destule cazuri în care e?uează, ca peste tot. Şi că, în general, avem şi noi două mâini şi două picioare, suntem un popor cu vocaţie asumat europeană, născut relativ recent din ambiţia unor elite şcolite la Paris, de unde şi prevalenţa covârşitoare a elementului romanic de filieră franceză în limba română contemporană, că avem apă curentă, cel puţin la oraş, şi că nu ne împiedică decât nişte poteci blestemat de bătătorite de pe scoarţa cerebrală, în anii mulţi de privare de libertate, să ne dorim şi să reuşim a ne obţine o soartă mai bună pentru noi şi pentru urmaşii noştri.
Aţi observat, poate, că nu i-am vorbit nimic despre Sergiu Nicolaescu. E simplu de înţeles de ce: încă nu murise, iar despre „opera" sa cinematografică nu i-aş fi vorbit decât dacă aş fi vrut să-l fac de râs. În definitiv, în zilele noastre, filmele sale nu ar mai trebui amintite decât pe post de dovezi istorice ale unor timpuri trecute, eventual drept izvoare pentru istoriografii perioadei comuniste, interesaţi să descoasă mecanismele fruste sau insidioase ale manipulării în epocă, nicidecum pe post de exemple de conduită cinematografică sau morală. E ca şi cum citim astăzi despre „cum s-a călit oţelul", despre Lazăr de la Rusca, despre „drumuri fără pulbere" sau vedem poveşti ale unor „zile fierbinţi". E adevărat că în două-trei cazuri, trebuie să i se recunoască meritele pionierului în materie cinematografică în România (mai ales scenele de luptă şi folosirea cascadoriilor), să îl consacrăm pe drept cuvânt ca unul dintre cei mai importanţi regizori ai perioadei comuniste (nu că ar fi fost ei prea mulţi şi prea competenţi), dar de aici şi până la mitizarea de care a avut parte înainte şi după moarte este cale lungă. De altfel - s-o spunem pe cea dreaptă - dificultăţile financiare şi piedicile administrative cu care s-au confruntat regizorii din noua şcoală de film românească, atât de lăudată în toată lumea, au fost cauzate aproape exclusiv de sistemul elitei cinematografice moştenite din perioada comunistă, care s-a reprodus după '89 cu o uimitoare capacitate de adaptare. Dintre „corifeii" care au supt de la sânul CNC-ului sume indecente de bani pentru producţii abjecte ne aducem aminte cu nicio plăcere de Sergiu Nicolaescu (Triunghiul morţii, Poker, 15), de prietenul său bun Ioan Cărmăzan (Raport despre starea naţiunii, Lotus), de autorul anterior al „Răscoalei" şi al „Celui mai iubit dintre pământeni", Mircea Mureşan (acum cu căderile Constantinopolului şi alte semi-pornoşaguri cu pretenţii artistice) etc.
Vreau să-i privesc cu onestitate pe toţi aceştia şi pe aceia mulţi care le-au privit filmele din perioada comunistă cu plăcere, văzând în ele exact ce erau la acea dată: un surogat necesar de artă cinematografică şi o grilă explicativă suplimentară şi (uşor mai) relaxată a unei lumi apăsătoare, adică un nechezol care, dacă aveai destulă imaginaţie, putea înlocui aroma cafelei. Au fost şi sunt oameni dominaţi de instincte corecte, pragmatic şi cultural (nu neapărat şi moral), cu ajutorul cărora şi-au încropit o imagine a lumii având la bază experienţe personale trecute care le-au oferit beneficii, exact aşa cum facem toţi. Pentru „cineaşti", beneficiile au fost, fireşte, mai mari şi s-au perpetuat nealterate după căderea regimului. „Cinefilii" au rămas abandonaţi între două lumi: una trecută, malevolentă, dar pentru care aveau o oarecare grilă de interpretare, a doua nouă, necunoscută şi cel puţin la fel de agresivă, ale cărei chei de interpretare nu că n-ar fi existat deloc, dar se dovedeau deseori piste false. Din nevoia de repere de obiectivare, au revenit curând la vechile „nechezoluri" şi nici măcar astăzi nu şi-au dezvoltat încă abilitatea de a identifica mireasma adevăratei cafele.
În aceste zile s-a petrecut un lucru complet ieşit din tipare. Două constructe arhetipale ale lumii „nechezolului" s-au ciocnit cu o ostilitate la care nu te-ai fi gândit: dorinţa „maestrului" de a fi incinerat fără tam-tam şi kitsch televizat şi dogma îngustă a BOR-ului, care nu acceptă incinerarea sub niciun chip, oricâte argumente de ordin moral sau practic i s-ar aduce. Puşi în faţa unui asemenea conflict cultural, priveghetorii s-au scindat, după cum fiecare a ştiut mai bine să-şi reducă disonanţa cognitivă: ori au luat-o la ochi pe soţia prea tânără şi haină la suflet a repausatului pentru că a cutezat să-i respecte acestuia ultima dorinţă, ori şi-au vărsat necazul pe BOR, care n-a catadicsit să iasă din norma strâmtă ca să-i facă omului o slujbă ca să-i facă trecerea mai lină. Rapid, s-a trecut însă peste toate şi s-a ajuns în cel mai abject registru tabloidal, cu moştenitori inventaţi şi sicrie fără morţi. O matrice culturală altfel complexă, în care, dacă ar fi trăit în zilele noastre, Sergiu Nicolaescu s-ar fi adaptat de minune. Întorsături de situa?ie demne de un film, numai bun de ocupat timpul celor care nu mai au cu ce să ţi-l ocupe.
Uite-aşa, dintr-una-ntr-alta, mă bântuie de câteva zile această întrebare, ca şi când ar fi glăsuită din spatele nurilor unei studente aflate în practică TV pe la Bucureşti, tânără aspirantă la prima pagină dintr-un ziar cu multe ţâţe bronzate: „Cum vi se pare România?" Exact ca oricine provine din acest popor narcisist şi complexat, în care fiecare individ simte că face parte dintr-o minoritate oprimată (economic, social, sexual, religios, cultural etc.) Culmea, fiecare în felul său aparte, toţi suntem indivizi ai aceleiaşi majorităţi vag şi indicibil nefericite prin mania persecuţiei, fără ca asta să însemne că suntem departe de adevăr. Dar şi despre asta se va face la un moment dat un film, de care se vor dezice românii verzi, ce se hrănesc cu grăunţe protocroniste. Un film cu multe oglinzi, una mai deformată ca alta.
