Liberalismul democrat-liberal românesc

Așa precum există, în structura sintagmei gramaticale, un raport de subordonare între cuvinte, tot așa și în sintagma politică de mai sus se observă o subordonare. Sau mai bine zis o încălecare. Spirit și condeier al unei profesii liberale fiind, te las pe tine, cititorule, să vezi care dintre concepte crește-n importanță, care e subordonat și cine pe cine a încălecat.

Privit din alt unghi, jocul de cuvinte de mai sus poate fi considerat o necesară, importantă și utilă uniune consensuală, menită să nască un Făt-Frumos al politicii românești, capabil să aducă echilibru și contra-pondere pe scena dominată pînă acum de Spânul Roșu. Și dacă am mai avea în suflete un strop de fantezie și un dram de amintire am putea considera și această „încrucișare" tot una istorică. Precum a fost cea dintre Traian și Decebal; cotropire/posedare/încălecare de pe urma cărora născutu-sa mândrul popor român.

În cheie cantemiriană, jocul de cuvinte de mai sus ar putea fi interpretat actual ca o nefirească struțocămilă, vietate mitologică și perfect adaptativă pe plaiurile românești. O nouă ființă parazitară, ca atâtea altele, ce-și va trăi veacul pe spezele bugetului și a stresului creator de plus valoare românească.

Mutându-ne câțiva pași mai la dreapta, jocul de mai sus ne poate apărea drept cea mai inteligentă și reușită operațiune de rebrenduire făcută de un partid în România postdecembristă. Un partid - recte cel democrat-liberal - care părea sfârșit și consumat, fiind fără credibilitate și viitor, izolat și detestat din cauza măsurilor nepopulare, abuzurilor și corupției de la guvernare, nu numai că se salvează de la pierire, ba chiar devine dominant și alternativă dorită la guvernare.

Și reușește toate acestea printr-o manevră admirabilă și atât de specifică speciei „Homo homini lupus est". Adică prin schimbarea zbârcitei și îmbâcsitei sale blăni cu cea veche-nouă liberală. E de-ajuns să analizăm termenii încălecătoarei unificări, ca să realizăm genialitatea acestei operațiuni de rebranduire politică, în care doar numele mai are o istorie de 140 de ani. Astfel, doctrina noului partid este cea a democrat-liberalilor - creștin-democrația. Infrastructura și suprastructura politică tot a lor este, ba chiar și imnul.

Analizând limbajul comunicării publice și implicit al abilei propagande, observăm că istoricul liberalism românesc a pierdut bătălia semnificației - deci a importanței și utilității - cu adaptatul democrat-liberalism. Astfel, în toată comunicarea publică se vorbește de „vechiul PNL" și „vechii liberali", cu sensul clar de învechit, inutil, consumat, retrograd. „Vechiul" și „vechii" au căpătat deja o conotație depreciativă și peiorativă.

Personal, pe mine nu mă deranjează imaginea și noua receptare a „vechilor". Sensibil sunt la felul în care va rămâne în conștiința publică concepția și organizarea politică de numele, gândirea și faptele căreia se leagă totuși modernizarea și evoluția României, în ultimii 140 de ani.

Adică, cel ce a fost istoricul Partid Național Liberal. Care, acum, pare a fi aruncat la coșul de gunoi al istoriei. Și, hai treacă meargă, am accepta și acest epilog trist dacă noul hibrid politic ar avea, în sfîrșit, utilitatea publică necesară și firească. Și rostul aristotelic, de a asigura prosperitatea cetății și bunăstarea cetățenilor. Acesta-i rostul politicii și a unei asocieri organizate, numite partid politic.

Așa înțelegea politica liberalul Ion I. C. Brătianu, ca pe o nobilă datorie, de pe urma căreia țara crește și se întărește și odată cu Ea și cetățenii săi. Mi-e limpede că astăzi nu mai e loc de nostalgii și idealisme. Acum e lumea și vremea pragmatismului cinic și a lipsei de scrupule. Fie! Dar măcar să lase ceva în urma lor. Spre amintirea și lauda nepoților. Și nu spre ocara și neputința unei întregi generații.